Interviu la Simfonia lalelelor

Dac-aş putea v-aş vinde  fragmente de exil, pe reţetă, în doze mici, apoi v-aş întreba dacă mai doriţi…,,

George FILIP

 

L-am întâlnit pe George Filip  la Simfonia lalelelor, înconjurat de florile bunului sau prieten scriitorul, Ştefan Doru Dăncuş, surâdea sau îmi surâdea, gândind că naivitatea mea îl amuză: ce caută un poet în standul de flori? O întrebare cu substrat,  El nu venise să vândă! Ci doar să păstreze pentru el ... ,, erai prea afară din mine, /  în trupul tău crud m-ascundeam. / când pleoapa –ţi fugea peste doruri / cu ochiul de veghe – plângeam,,

Mihaela Căvescu: George Filip: ,,Poetul, Omul, care poartă-n suflet rana separării de ţară  şi care-şi blesteamă însrăinarea”; dureros portret aveţi! Noi cei din ţară vă vedem altfel, românii cei bogaţi şi realizaţi! Constat cu durere că realitatea este alta, goniţii din ţară au primit şi darul perfid al exilului, adevărata Cutie a Pandorei, greşesc oare?  

George Filip:  Cutia aceasta a Pandorei de care se face atâta caz ar trebui arestată din limbajul planetar iar DARUL satanic despre care zici că l-am primit noi, exilaţii, goniţii de acasă, mai precis, ar trebui dăruit lui satana, el fiind  materializat în România dorurilor mele prin partidul comunist. Infernul lui Dante este  un loc plăcut de vacanţă, stimată Mihaela, comparativ cu EXILUL. Acest exil nu are legi sau reguli, el este o maşină de distrugere a Omului atât de complexă şi de sofisticată  că nici dracul nu ştie s-o mânuiască! Încerc să glumesc însă gândurile mele, traduse în cuvinte, mă sufocă şi nu vor să-mi iasă din piept. Dac-aş putea v-aş vinde  fragmente de exil, pe reţetă, în doze mici, apoi v-aş întreba dacă mai doriţi.?!?

Mihaela Căvescu:  Suferinţa omului naşte tărie şi luciditate şi în cartea Văd lumina, cuvintele d-voastră din  MEA CULPA: ,, Precum tatăl meu , Pandele, şi eu am zvârlit barda spre cer, gata să-i tai aripile lui Dumnezeu!,, m-au tulburat.  Vă întreb: unde se află Românul Adevărat,  în Ţară sau ,, în afară,,?

George Filip: Românul pur se află în Ţară, acolo unde l-a hărăzit Dumnezeu. Acolo este Edenul lui. Gonit de acasă românul devine un străin, un debusolat care confundă punctele cardinale şi se duce unde vede cu ochii. Vitrinele, bunăstarea, reclamele luminoase, îmbuibarea, sunt simple amăgiri. Doar românii fără scrupule şi fără coloană vertebrală spun, sau chiar cred, că sunt fericiţi prin aceste pustii ale diavolului. Dacă suntem fericiţi pe meleaguri străine, de ce cântăm doar cântece de dor şi doine de jale?, de ce poeţii, absolut toţi, n-au spus nimănui, niciodată, că sunt fericiţi în exil?!. Între a trăi bine şi a fi fericit este o mare diferenţă. Şi în aceasta constă esenţialul. Ne trezim dimineaţa cu DOAMNE AJUTĂ-NE pe buze, iar seara  fugim în somnul recuperator tot cu DOAMNE-DOAMNE în glas...

Mihaela Căvescu:  Scrisul este de cele mai multe ori un act fundanental, unul recuperator, el luptând împotriva dezintegrării identitare.Odată, vorbind de identitate, în Canada, la Câmpul Românesc “Forul Românilor de Pretutindeni” aţi spus: Poeţii sunt apostoli, primiţi-i ca pe nişte apostoli! Menirea unui apostol este să dăruiască şi să primească  dragoste: ,,Slujiţi unii altora prin  dragoste“ (Galateni 5:13). Iertaţi-mă de întrebare, nu aţi fost primit cu dragoste?

George Filip: Domniţă, emigranţii cei vechi îi aşteaptă pe cei noi la poarta purgatorului ca pe nişte salvatori. Chiar dacă la sosire ne îmbrăţişăm, întindem mese, bem şi cântăm...În aer pluteşte o întrebare STASS, veşnică şi nerostită: ei...ai venit? Acum să te vedem?!? Unii, „mai filozofi”, vântură ideea unităţii în diversitate. Păi măi dragă Mihaela, englezul zice TO BE OR NO TO BE...Ce  unitate poate fi aceea dacă  dracul ne-o răşchirat cum a vrut? Suntem nişte micuţe insecte browniene care oscilăm haotic şi doar  micile scopuri  ne mai preocupă: o casă, o familie, banii şi...ÎNTOARCEREA c\ndva la vetrele unde ne-a hărăzit Dumnezeu.

Mihaela Căvescu: ”din nou vine Lumina / din nou mă blestemaţi / din nou ascuteţi cuie / să mă crucificaţi…” Versurile lămuresc sufletul de poet, sunt apostolice, cum spuneaţi de altfel. Să fii vizibil, ca poet e o opţiune sau o necesitate, de unde vine adevărata Lumină?

George Filip: Nici-un poet adevărat nu şi-a propus vreodată să devină POET. Cei care şi facă reclamă prin târguri sau prin periferiile vieţii cum c-ar fi ALEŞII sunt de fapt rataţii irecuperabili. Hamalul-POET duce dorurile luminii în spate, el este chintesenţa unor filozofii  şi din canoanele zilnice curge, arare, poezia. Lumea îi defineşte pe unii aleşi ca POEŢI, un adevărat poet nu se bate niciodată cu pumnul în piept...la o parte: EU SUNT POETUL! Fiindcă lumina despre care mă întrebi este un HAR  DIVIN!

Mihaela Căvescu: Aveţi 73 de ani şi vă întrebaţi retoric ce vă mai pot spune la anii aceştea, întrebare la care aţi dat răspunsul: nu-i da Doamne omului, soarta emigratului. După anii 90, am asistat la o migraţie masivă a românilor, valuri de emigrare mai precis, primii, oamenii cu înaltă calificare şi  apoi ceilalţi; care este după d-voastră profilul emigratului?

George Filip: Chestia cu „aveţi X  ani” mă deranjează. Eu am declarat în multe interviuri că sfidez timpul. Nu mă interesează epoca, mileniul, secolul, anul, luna ziua, ora sau secunda în care mă aflu. Cine suntem noi să măsurăm timpul? Timpul este DUMNEZEU, iar pre Dânsul nu-l putem ciopârţi.  Noi trecem prin timp, nu timpul prin noi. Asta nu ştie lumea! Îmi spui că asişti la o migraţie masivă a românilor. Doamnă, MIGRAŢIA este firească pe planetă, totul migrează, sufletele, fluviile, munţii vieţuitoarele, toate. EMIGRAŢIA este crima care se poartă mai recent. Lumea nu pleacă de acasă de bună voie, necazurile ne împing să ne ducem oriunde, să paştem prin câmpiile infinite ale Domnului, doar să paştem şi să supravieţuim. Fiindcă: suntem un cor de văzători, din soare prigoniţi cu turma şi urma ni se face cântec şi cântecul ne pierde urma...Profilul emigrantului, ziceai? Emigrantul n-are nici-un profil. Ele se conduce instinctual, supravieţuieşte dar are o veşnică morgana: ADAPTAREA.

Mihaela Căvescu: Câteva cuvinte pentru cititorii revistei Pietrele Doamnei?...

George Filip: Eu am pierdut o Ţară, ţara a pierdut un poet. Sau: nu-i da Doamne omului soarta emigrantului. Şi în final: DOAME  OCROTEŞTE-I PE ROMÂNI...

Iar despre mine .../ Când a fost să plec în lumea largă / Şi destinu-n cârcă să mi-l port/ Fericirea mi-a rămas acasă, / Fericirea n-are paşaport... (fragment din Fericiea)

Septembrie – 2012, la Piteşti

Remember

REMEMBER PRIN COPILĂRIA MEA

 - revista Constelaţii diamantine- Craiova-

 

- Doina Drăguţ: Poete ... luna viitoare, la 22 martie 2014, vei împlini 75 de ani.

- Recunosc, n-am nici-o vină, este pentru prima oară în viaţa mea când ating această fantastică vârstă.

- Aş dori să ne întoarcem niţel prin pruncia ta. Dacă se poate ... spune-ne câte ceva din cele mai "străvechi" amintiri.

- Aşa ... Ei bine, să începem cu începutul. Sincer să fiu, deşi am fost martor ocular şi am participat chiar la naşterea mea nocturnă, nu-mi amintesc nimic. Am auzit mai târziu, de la Gheorghe al lui Voinea, care mi-a tăiat buricul, cel verde!, că martori la facere au fost unchiul Vasile Voinea şi Ion Ţacu, verişori de-ai lui tătâne-meu, şi ei emigranţi olteni, de prin Izlaz, la Tuzla sălbatică de pe malul Mării mele cea Neagră.
- Altceva ... dar mai recent?
- Ţin minte când m-a înţărcat mămica mea - Floarea.
- Nu se poate!
- Ba se poate. Aveam cam vreo patru anişori, aveam toţi dinţii, eram rahitic, mi-era veşnic foame şi plîngeam ca dracu …
- Şi?
- O muşcam pe mămica de ţâţe de plîngea. Le ţin minte pe ţâţe în veci. A din dreapta era mai dolofană, avea mai mult lapte. A din stânga era mai curvuliţă, mai suplă,  mai stearpă.
- Şi?
- Le molfăiam până-mi dădeau lapte. Adevărul este că mămica mă mai îndopa şi cu mestecătură din gura ei, deşi eu rodeam deja boabe de porumb fiert în sobă, dar sincer să fiu: eram dat dracului!
- Frumoase şi ciudate amintiri ... Ceva mai special?
- Desigur. Prin '44, prin anii aceia, prin Tuzla de pe malul Mării mele cea Neagră, mai zăboveau încă pe la noi flăcăi de-ai lui herrn Adolph Hitler.
- N-o să-mi spui că l-ai cunoscut pe Adolph ...
- Nu ... Dar pe unii dintre flăcăii lui - da ! Nemţălăii ăia erau tinerei, frumuşei, cîntau la instrumente, se spălau pe dinţi, plăteau purceaua cu bani mai mulţi decât cereau gospodarii, ne dădeau bomboane şi ne învăţau nemţeşte. La  cuţit ... tiş, la ma masă ... ştul ...
- I-ai văzut luptîndu-se cu ruşii?
- Da ... dar nu ştiu care cu cine se tot încăierau. Am aflat de la taica Pandele că friţii se cafteau şi cu ruşii, şi cu americanii.
- Formidabil!
- Noaptea răpăiau mitralierele iar reflectoarele sfîrtecau văzduhul.
Din tranşeea noastră  din grădină, în formă de Z, priveam mai în fiecare noapte cerul de deasupra Mării. Ra..ta...ta. Ra...ta...ta... ta...ta!. Bâzzz ... şi câte-un avion se prăbuşea ba în Mare, ba pe izlazul vacilor de pe coasta Tuzlei. Baruţă, mincinosul satului, a tîrît jos din carlingă vreo câţiva aviatori,de-ăştia căzuţi şi arşi de flăcări ...
- De care origine erau cei căzuţi?
- Şi d-ăia...şi d-ăia ...
- Mai spune.
- Într-o dimineaţă, rusnacul Carabageac, clopotarul satului, a zdrăngănit clopotele lui coclite strigînd pe uliţa mare din toţi bojocii: fugiţi din case măăă! ... că nemţii pun explozibil şi se cară!!!
- Apoi?
- În aceeaşi zi, la doar câteva ore, au intrat în Tuzla mea lungile escadroane ruseşti.
- Ţi-a fost frică?
- Da de unde ... eram  învăţat cu războiul. Rusnacii erau trişti, obosiţi, frumuşei şi zâmbitori că se cam repezeau vădanele să-i sărute. Soldaţii s-au dus la fântâni, la despăduchere, şi-au pus răniţele prin grădinile oamenilor paşnici iar mai spre seară cîntau kazaciokul … sorbeau krepki de prin bidoane, fumau mahorcă, iar politrucii făceau trântă cu haziainele printre tufele de pelin ...
- Cum te înţelegeai cu ei?
- Prin limba … gimnastică.
- Adică?
- Drug, ne znai cuda Berlin?, mă întrebau disperaţi.
- Încolo ... le arătam eu, spre Mangalia.
- Daleko, adică departe?
- ... dădeam din umeri … daleko.
- Când ai dat-o pe scris?
- Pe la cinci anişori. Ştiam să scriu şi să citesc.
- De unde ştiai?
- De la fratele meu VILI, pentru nemţi, Vasila, pentru ruşi. Nu ştiu când şi de unde am prins scrisul şi cititul.
- Acum ... "moşule" , spune-mi te rog: în ce filozofie te încadrai tu, pe atunci?
- În nici-o filozofie. Eu trăiam, pipăiam, respiram şi-mi era suficient. Interpretam totul, de la firul de iarbă, stele, raţiunea furnicii, cântecul Mării, vorbele părinţilor, vorbeam cu dobitoacele din gospodărie, catalogam totul în tiparele minţii mele. Acum pot să-ţi spun, cu tot riscul, că filozofiile sunt doar nişte artificii de a interpreta viaţa, marele adevăr adevărat fiind ETERNITATEA cea incomensurabilă.
- Adică ... fugi la azăvada lui Dumnezeu?
- Da. Dumnezeu există, dar nu cu barbă şi cârjă, cum ar vrea unii. Dar El există, deşi nu-L cunosc personal. El ne lasă în pace, poate prea exagerat ... iar noi ne vedem de viaţă într-un perpetuum mobile pe care nu-l putem influienţa, dirija sau controla.
- Deci ... eşti  bine pus cu Dumnezeul.
- Şi El cu mine.
- Dar prin viaţă, când şi unde te-ai în întîlnit cu tine însuţi, dacă şi aceasta ţi s-a întîmplat?
- Cred că atunci ... în podul casei. Eu am fost din pruncie fascinat de grote, beciuri, poduri şi de ... fuga de acasă.
- Hmmm ... în podul casei ?!?
- Da. Acolo am găsit maldăre de ţoale vechi, cărţi năclăite de vreme, măşti de gaze, ghete de pe vremea lui Mociorniţa, ba chiar şi-un pistol ...
- Când ai început să scrii?
- Nu ştiu exact ziua şi ora, dar cred că pe la 5 anişori. Spun asta fiindcă "mai bătrân", pe la 16 ... 17 ani  am găsit scris de mânuţa mea pe muchia unei cărţi poliţiste, următorul distih: Când eram eu de un an, ţin minte că sugeam ...
- Filozofa profund poetul la vârdta aceea!..!
- Pe dracu. Sunt un liric incurabil.
- Poete, ai obosit, văd că lenea te apropie spre AZI. Cum este să aniversezi 75 de ani?
- Este ... mişto! M-au gonit ăia de-acasă şi pe planeta aceasta îmi agonisesc viaţa murmurînd franţuzeşte, nemţeşte, englezeşte, ruseşte şi româneşte.
- E grea viaţa?
- Da: grea dar frumoasă. Când mi-au dat paşaportul comuniştii mi-au zis: nu te dai cu noi? Bine mă duşmanule, te vom da pe mâna emigraţiei româneşti! Şi m-au dat. Am trecut prin probe de asasinat la Viena, Paris, Montreal. Am mai spus asta pe undeva.
- Cum sunt românii din Montreal?
- Buni ... teoretic, răi ... în particular.
- Nu se poate!
- Ba se poate! Eu am ajuns la Montreal în toamna lui 1982, acum 34 de ani.Am avut întotdeauna şuste.
Toate mi-au fost aranjate, din pruncie, oameni  de unchii mei Rinu şi Nicu, oameni deosebiţi despre care n-am aflat niciodată cine au fost cu adevărat.
Rinu ... fratele tatălui meu Pandele, semăna cu cruntul lui tată, olteanul moş Preda. Unchiul Rinu nu rîdea niciodată. Doar zîmbea şi te hipnotiza cu privirea. Mai târziu mi-am dat seama că era leit căpitanul Zelea.

- Să te duci nepoate. Vom avea grija ta. Aşa este Nicule? Aşa este, confirma blând şi unchiul Nicu.
- Şi te-au protejat?
- Desigur. La Viena m-au interceptat imediat doamna Dorina şi Vasile Gabor, nişte vechi români emigranţi.
La Munchen m-a găzduit familia Grigore Dumitrescu, un fost mare luptător anticomunist. Şi m-a finanţat prea sfinţia-Sa, monseniorul Octavian Bârlea, şeful misiunii greco-catolice din Munchen.La Paris m-au instalat bătrânul preot Vasile Boldeanu, poetul Sergiu Grosu, nenea Cicerone Ioaniţoiu, prinţesa Ecaterina Caragea, precum şi marele regretat testamentar al lui MANIU, fostul ministru Nicolae Penescu. Dar inanciar şi sufleteşte m-au sprijinit bine vechiul meu coleg Vasile Bodeanu, şi poetul Gheorghe Asataloş.
- Şi la Montreal?
- De un real sprijin mi-a fost regretatul ministru al culturii şi emigraţiei în Quebec - Dl. Gerald Godin, precum şi regretatul Dr. Ion Ţăranu, pe lângă care  omniprezentul, ultraparaeficientul agent de emigraţie Gheorghe Rusu.
- În spre final: cum ţi se pare viaţa, poete?
- Frumoasă ... plină de neprevăzut - dar grea.
- Cum sunt oamenii din jurul tău?
- Răi ... stupizi ... solderi ai unei inchiziţii moderne.
- Poete ... este un interviu aniversar, eşti trist?
- Nu!, însă am ajuns la concluzia că "corabia se scufundă, se salvează cine poate ..."
 (urmare în numărul viitor)

Interviuri

DOINA DRĂGUŢ

în dialog cu GEORGE FILIP

 Doina Drăguţ: Din „Interviu ratat cu poetul George Filip”, scris de Virginia Mateiaş şi publicat în Pagini româneşti, am reţinut că aveţi drapelul românesc în balconul locuinţei, iar pe masa de lucru ţineţi steagul canadian. De ce nu invers?

George Filip: Pentru că Tricolorul românesc este un simbol al libertăţii şi el un poate suporta captivitatea unei camere modeste de la etajul patru, al unui apartament. Deci, de pe balcon, steagul meu drag dă din aripi spre libertate, precum sufletul meu. Aşa că, el un este afară … ci sub cerul liber. Steagul canadian stă pe masa mea de lucru şi-mi zice mereu: poete, dacă nu-ţi dădeam azăvadă, protecţie, prin ce puşcării ai fi zăcut acum?

Te-am adoptat în Canada, ai o nouă ţară-mamă … lucerează, puiul meu! ... Şi eu lucrez, scriu zi şi noapte, de fapt nici un ştiu  care-i una şi care-i cealaltă.

D. D.: Din acelaşi interviu am aflat că pe masa de lucru se află totdeauna o sticlă cu vin. Aici vă asemănaţi cu Hemingway (Marele Hem’), care în fiecare dimineaţă avea lângă maşina de scris un pahar americănesc cu whisky. Ce fel de vin beţi - românesc sau canadian?

G. F.: Vinul mi-a căzut drag din fragedă copilărie. Îl iubesc şi-mi este necesar ca aerul.

Hăt…încă din tinereţe, la această întrebare le răspundeam, mai ales reporteriţelor, cam aşa: tocmai de aceea beau vin

până la ceasul  oprit, ca un zeu.

sângele nebunilor se mută în mine,

ştiu: vinul e sângele meu.

Acum, pe prispa mea septagenară, la această întrebare, repetată de reporteri, răspund astfel:(din poemul SUNT OCROTIT)eu simt că vinul bun mă ocroteşte

şi îmi stropeşte versul cu amin.

când scriu creionu-mi cântă între deşte ;

sunt cele trei - cu care mă închin …

Vinul mi-l face eu, acasă, din struguri aduşi de italieni tocmai din California.Roşu, alb, roze … lichid să fie, şi mult. Eu îi zic românesc fiindcă eu îl trudesc, în casa mea de român. Dar să  ne-nţelegem: eu un beau niciodată când scriu. Am încercat, un se poate.

Luciditatrea este starea normală de creaţie!

D. D:                                                  

După această mică introducere, pentru a intra în atmosferă, iată, vă pun o întrebare dură (aceeaşi pe care v-a pus-o şi mama dvs., făcând drumul până la Paris, deşi era o femeie simplă; dar probabil că nu putea să moară liniştită până nu ştia „de ce-a fugit d-acasă Gigi”). Nu vreau să vă răscolesc amintirile, dar am această curiozitate: de ce aţi fugit din ţară?

G. F.: Eroare gravă, JIGNIRE !!! Eu nu am fugit niciodată din Ţară, eu am fost gonit din

România mea de către comunişti. Pe scurt, că n-am chef să vă aştern  aici romanul vieţii mele. Am fost judecat public la o şcoală din Tuzla mea natală. M-au înjurat, şi jugnit cum au vrut. Apoi m-au divorţat chiar în Ziua de Crăciun, după care un securist m-a dus la paşapoarte. Era gata.

- Nu vrei Domnule să te dai cu noi, să ne faci pe acolo mici servicii ?

- Nici vorbă. Ce …s unt de-al vostru şi mă trimiteţi în misiune ?

- Bine … te vom da pe mâna emigraţiei şi te vom distruge.

A urmat plecarea de acasă. Maica Floarea ştia că nu mă mai întorc. Când am ieşit pe poară a strigat după mine ca după mort … Gigiii!!!, atât a zis …Gigiii! ... Nu vă mai spun că mă podidiră lacrimile.

D. D.: Din 1982 (după peregrinări în Austria, Germania şi Franţa), locuiţi la Montreal. Aţi înfiinţat Centrul de Cultură Română. Sunteţi  membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Sunteţi redactor la emisiunea de radio locală în limba română şi la revista „Humanitas”. Aţi pus bazele primei televiziuni în limba română din exil, al cărei director cultural aţi fost până la dispariţia acesteia. După cum observ, deşi trăiţi în Canada, sunteţi foarte ataşat de cultura română. Vă întreb, de ce nu sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor din România? Ca o paranteză, îmi permit să fac o glumă. Marin Sorescu povestea că îl „şicana” pe Jorge Luis Borges (scriitorul argentinian, considerat, în mediile literare, o reîntrupare a lui Homer şi numit „Marele Orb de la Buenos Aires”) cu întrebarea: „don Jorge, pentru ce vă ocoleşte premiul Nobel?”; şi tot Marin Sorescu povestea că Marele Borges făcea haz de necaz: „probabil mă consideră încă prea tânăr! ...”Mirobolantul dialog se întâmpla prin anii ’80, când cei doi se reîntâlneau la Congresul Internaţional de Poezie de la Marrakech, iar Borges trecuse de 80 de ani. Vă întreb, şi eu, acum: de ce nu sunteţi în USR? Vă consideră, conducerea USR, prea tânăr la cei 72 de ani pe care i-aţi împlinit de curând­?

G. F.: După ieşirea din puşcărie am publicat între 1974-1977 patru volume, volumaşe de versuri. Ştatutar era să fiu primit în Uniunea scriitorilor. Dar tovarăşii n-au vrut, mă tot pistonau să mă dau cu ei. După involuţia din 1989 am delegat-o pe muza mea, doamna Mihaela Donciulescu, să-mi facă dosarul pentru intrare în Uniune. Le-a dus actuala poetă flori, ciocolată, wiziki, dar mahării directori DINESCU, ULICI şi MANOLESCU o doreau şi pe ambasadoarea sufletului meu. Şi n-a mers. Şi n-am devenit membru. Ce cuvânt urât…MEMBRU…FALUS … tot un drac ! Pe volumul SINGUR ÎMPOTRIVA DESTINULUI am pus un preambul, aşa: EU AM PIERDUT O ŢARĂ, ŢARA A PIERDUT UN POET. Vedeţi, am pus la cântar, care a pierdut mai mult?!?

Actualmente conducerea UNIUNII este o caricatură, o fantomă - şi nu mai vreau eu să mă aliniez cu toţi nebunii. Ce…Eminescu a fost vreodată MEMBRU ?!?Acest răspuns drastic al meu îl cunosc bine scriitorul Constantin Mustaţă, de la Cluj, marele eminescolog Nae Georgesacu, scriitorul Marian Barbu, din Craiova, editorul şi scriitorul Ioan Barbu din Vâlcea etc. Ceilalţi pigmei, câd mă duc prin ţară să-mi lansez cărţile, privesc cu nesaţ la chimirul meu şi aşteaptă să-i adăp şi să le dau de haleală. Că d-aia sunt canadian …NU ?!? Final la întrebare: nu sunt MEMBRU fiindcă nu vreau eu, d-aia … e bine ? Până la urmă mi se vor închina ei mie, cunosc destule cazuri …

D. D.: În tinereţe aţi muncit ca hamal, ca ţăran, ca fotograf, ca instructor metodist, dar şi ca director „de-o vară” la o Casă de cultură, aţi practicat sporturi extreme precum boxul, paraşutismul. Însă în tot acest timp aţi scris. De ce vi se spunea „mercenarul condeiului”?

G. F.: Ba redactoriţele şi prietenii îmi ziceau mai abitir Rasputin, fiindcă eram sălbatic, aveam cizme scurte, negre, murdare şi ţoale deşuchiate, Poetul fiindcă aveam plete, eram nostalgic şi umblam cu manuscrisele prin cârciumi şi Mercenarul condeiului fiindcă NU AVEAM stăpân, scriam pe unde puteam şi mă culcam pe unde apucam

D. D.: Tinereţea dvs. a fost marcată şi de momente dramatice, care, probabil, v-au făcut „să fugiţi d-acasă”. Aţi fost judecat în public de două ori. Pentru ce fapte?

G. F.:Prima oară am fost judecat public la teatrul de la Turnu Severin. Fiindcă eram mercenar. M-au încriminat pentru vagabondaj. Se întorsese ceauşescu din China cu revoluţia culturală şi toţi recalcitranţii trebuiam pedepsiţi. Prin foiletoanele mele zilnice cu “OMUL INVIYIBIL” ridicasem faima ziarului VIITORUL. De fapt m-au fript fiindcă scrisesem un foileton numit FABRICA MORŢII, unde desconspiram că la mina de pietre preţioase de la Topleţ mureau în medie, de silicoză, 10-12 oameni pe an fiindcă nu exista nici-o protecţie sanitară pe teritoriu. Si m-au dus în lanţuri ca pe fiare.

Nu-mplinisem nici doi poli de ani

Dar ştiam să-njur palatul roşu

Şi să dau cu spaimă-n capitáni!

La Tuzla m-au judecat tot în public. Fiindcă semnasem Carta pentru Drepurile omului, mişcare curajoasă iniţiată de cam marginalizatul Paul Goma. Au adus golani din Portul Constanţa să mă linşeze în numele clasei muncitoare. Dar n-au reuşit, tovarăşi, fiindcă eram abil şi aveam prieteni chiar printre securişti.

D. D.: Cu toate acestea, v-aţi bucurat şi de succes: aţi publicat, în 4 ani consecutivi (1974-1977), 4 cărţi de poezie. Aţi avut protecţia Ambasadei Americane la Bucureşti. Aţi ştiut să vă „strecuraţi”, aţi fost diplomat, aţi fost simpatic, aţi avut protecţia anumitor „personaje”?

G. F.: Sincer să fiu, pe mine, ca şi pe  M ichelle Angello, m-au protejat întotdeauna femeile, din toate categoriile sociale. În edituri am spart gheaţa cu greu.La prima carte publicată m-a ajutat enorm poetul, dar mai ales minunatul Om Ghe.D.Vasile, fie-i ţărâna uşoară.Tiriplicul de Viniciu Gafiţa, fost director la o editură, mi-a pus pu un volum dat spre publicare următorul referat: “Această carte nu va fi publicată niciodată”

Volumul se numea COLIERRELE VENEREI. Imaginaţi-vă ce conţinea! ...

Peste referatul meschin şia pus rujuul unui sărut doamna Marta, din Oradea.

Calităţile mele esenţiale au fost curajul şi abilitatea.

Am intrat în Ambasada americană de la Bucureşti, cu fratele meu Vasile alături, val-vârtej peste destoinicii miliţieni.Am discutat cu înalţii funcţionari Dl. Baker şi Dna. Marlow. Tupeist, i-am întrebat dacă nu cumva sunt şi ei securişti români. Au râs şi mi s-au legitimat. Ne-au acordat protecţie, casele noastre din Tuzla erau supravegheate de oamneni de-ai lor, dar şi securiştii români forfoteau, ba chiar intrau noaptea prin curţile noastre ca să ne distrrugă moralul.

 Tatăl meu, fostul jandarm Pandele, mă-nvăţase bine: Bagă-te mă printre ei şi frige-i. Eu îl aveam ca model pe rusnacul Ostap Bender, care ştiţi bine câte scatoalce le-a tras comuniştilor lui. Aveam obiceiul să mă definesc astfel: sunt mai tânăr decât Ulisse şi mai abil decât el.Dar şi forţa pumnilor mei de fost proletar mi-a prin adesea chiar foarte bine.Din câte curse n-am scăpat eu ...

D. D.: Pentru înţelegerea unui creator, consider că sunt importante coordonatele pe care creşte şi se dezvoltă acesta, adică locul naşterii acestuia, timpul în care şi-a derulat copilăria, studiile etc. Psihologia creatorului reprezintă o punte spre opera lui. Urmând firul acestui raţionament, cum vă autodefiniţi ca poet?

G. F.: Aici ar trebui să scriu măcar 999 de pagini  şi n-am s-o fac. N-am timp. Ca poet…nu mă pot defini. Aş putea să spun că vocaţia mea este un blestem divin, că sunt un letopiseţar modern şi că urăsc odihna şi somnul. Un om care doarme este un om mort ori eu vreau să dau din aripi şi din minte mereu. SUNT O CUTIE DE REZONANŢĂ, aş putea spune.Şansa mea enormă este că sunt poetul liric ce mă răsfăţ cu muzele mele prin acest fumegând mileniu al 111- lea.

Aşa, precum o umbră călătoare,

Alero prin viaţă fără paşaport.

Eu situ că neodihna-nseamnă viaţă

Iar somnul prelungit miroase.a mort …

D. D.: Care au fost oamenii de cultură pe care i-aţi simţit aproape de dvs. sau v-au ajutat într-un fel sau altul? Aveţi prieteni în lumea scriitorilor, aveţi duşmani?

G. F.: Dl. General OPRIŞ, de pe strada Opriş, Nr.54. La 13 ani, cu doamna sa, culegeam prune din livadă şi făceam compot. Fiii săi, Dorel şi Mituş, ambii scriitori de vază.Dna. dr. Dimancescu, prietenă cu generalul Antonescu. Dânsa m-a dus acasă la Arghezi care mi-a zis, pe la 19 ani ai mei : Ghiorghiţă…ai talent. Vezi că ăştia or să vrea să te omoare. Să nu te laşi. Doamnei Lucia Bulandra îi făceam poze la Costineşti iar dânsa vroia să mă facă actor.Zaharia Stancu, Marin Preda şi alte mari personalităţi. Târziu mi-am dat seama să numele lor a fost pentru mine un zid protector. Fiindcă chiar  comuniştii, nu puteau tăvăli toată naţiunea română. Mai încoace, de la Fănuş Neagu, Mircea Micu, Rusalin Mureşeanu spre azi, am cunoscut toată protipendada scriitoricească. Pe Wece Tudor l-am dus să se hrănească la o iubită de-a mea. Dacă ştiam îi puneam măsălariţă în ciorbă …

D. D.: Să ne întoarcem în timp şi să vă amintiţi, pentru cititorii noştri, despre debutul dvs. literar, despre climatul literar în care v-aţi format şi v-aţi afirmat.

G. F.: Publicam tot felul de poezele, mai ales prin provincie, ca să pot trăi. Prima carte pentru copii, Matematica pe degete, am publicat-o în 1974, la Editura Ion Creangă.

Un tiraj de 64.ooo exemplare, a 7,50 lei bucata, a fost o minune pentru acele vremuri.

Când m-am dus cu traista să-mi iau lichidarea directorul UTAN şi contabilul Nedell mi-am mai dat cîteva sute, spunându-mi că Ceauşescu a tăiat drepturile de autor. Şi-acum cred că m-au minţit, că mi-au ciordit gologanii … Noroc cu fratrele meu Floria, care a vândut o purcea şi miţa dat banii să pot lansa cartea.

Despre ce afirmare mă-ntrebi domniţă ? Nimeni un se afirma. Erau câţiva protejaţi ai partidului şi gata. Când l-am văzut, într -o seară pe la Crăciun, pe Fănuş Neagu bând wiziki cu pepene galben am început să plîng şi am plecat de la masă. Eu n-aveam biştari nici pentru nişte copite de purcea, să le fac cu varză, să-mi miroase şi mie a Crăciun.

mi-e dor de casa mea pe la Crăciun

când ning pe sat legendele stelare.

la toamnă vin măicuţă, mă însor

şi te zidesc în nuntă soacră mare…

Poate pricepi acum mai bine Doina Drăguţ de ce mi s-a zis Mercenarul condeiului.

Cât sunt eu de berbec, de încăpăţânat, de al dracu, cum zicem noi prin Tuzla, mie îmi place să am un stăpân, adică un protector. Asta mă stimulează enorm. Dacă mi se cere eu pot să scriu un roman sau un volum pe săptămână. Dar nimeni nu-mi cere nimic, nciodată. Scriu fiindcă sunt blestemat să scriu,însă sunt convins că mulţi se vor hodini la umbra statuii mele. Prietenul meu, scriitorul Alex Cetăţeanu, îi previne deja pe mulţi dintre muritori. Domnilor, va veni vremea când o să vă lăudaţi că aţi trăit pe vremea lui george FILIP ! O şti el ceva … oltenaşul naibii … Şi mai ştiu că pe la întâlnirile cu publicul marele meu prieten, poetul Virgil Carianopol, mă băga în faţă şi mie-mi ofereau pionierii şi doamnele admiratoare de poezie şi de poeţi toate florile…geaba răgnea el Mircea Dinescu: sunt tânăr doamnă ! ..

nu-s george FILIP, ăsta-i doar un nume,

bătut cu fierul roşu - un stigmat,

să nu mă rup de cârdul meu prin lume

când pe idei mă vreau crucificat …

D. D.: Ce a reprezentat şi ce reprezintă poezia pentru dvs.?

G. F.: Poezia este o stare divină, un limbaj divin pe care-l vorbesc doar aleşii lui Dumnezeu.Poezia pluteşte aevea, precum stelele, trebuie doar s-o culegi şi s-o spui semenilor tăi, uneori atât de ignoranţi …

Eu am respirat un secol

Împreună cu destui

Inşi ce şi-au dorit să aibă

Pâine, fotbal şi statui …

D. D.: Care este poezia sau cartea cea mai dragă inimii dvs.?

G. F.: Toate volumele şi toate poemele mele sunt copiii mei cei mai legitimi pentru care pun gaj toată dragostea mea … incomensurabilă. De când mă ştiu am citit din marii clasici,marii contemporani şi mai ales din george FILIP. Mai recent îl cites pe de-a rândul pe ghiavolul-poet drag mie DARIE DUCAN !

D. D.: Acum doi ani, aţi avut nunta. Cum este să spui „Da”, în biserică, la 70 de ani?

G. F.: Mi-a fost uşor să spun DA fiindcă ştiam lecţia, o făceam pentru a 5-a oară.

Maria-Sa a urcat în genunchi sutele de trepte ale Oratorului St.Andrei şi sus, pe munte, l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea un bărbat harnic şi bun. Bătrânul, cam plictisit, i-a arătat cu degetul spre mine:

- Il vezi? Ia-l pe acela. Este un poet singuratic, are casă, vin, sănătate, şi-şi doreşte o româncuţă de nevastă. Şi ne-am însurat. Şi am făcut o nuntă civilă la restaurant. Şi în toamna trecut, de Sfânta Mărie a mică, am făcut o şi mai mare nuntă religioasă, la biserică. Am dorit ca părinţii noştri din cer să afle că am făcut casă bună.

Iată cum o tot divinizez pe Mari-Sa .Din poemul MARIA-SA:

mai suntem tineri - tinereţea ce-i?

o arcă peste fluviul Pantha-rei

în care noi în doi ne-am îmbarcat

să traversăm spre portul mult visat …                                                     

D. D.: Aş vrea să încheiem dialogul privind spre proiectele dvs. literare.

G. F.: Aş vrea să public un număr de volume egal cu numărul anilor mei. Dar cred că visual acesta nu se va realiza. Am, prin sertare multe volume nepublicate şi-o să mai scriu. Dar îmi este greu să le public. Mai ales în România, unde cititorii mă aşteaptă, mă costă foarte mult. Iar dolarii…nu-i adunăm cu grebla, cum bănuiesc încă unii.

D. D.: Ca un PS: care este întrebarea pe care aţi fi dorit să v-o pun şi care este întrebarea care v-ar fi deranjat?

G. F.: Aş fi dorit să mă fi-ntrebat DE CE AM ALES  CREIONUL au nu PISTOLUL ?

M-ar fi deranjat dacă mă-ntrebai CINE ESTE POETUL GEORGE FILIP? Fiindcă n-aş fi ştiut ce să-ţi răspund şi ţi-ai fi RATAT interviul precum odinioară micuţa jurnalistă Virginia Mateiaş, care a urcat la mine, burlacul, să mă intervieveze, lăsându-şi bărbatul jos, în maşină pe un ger năprasnic. Motivul din care, din spirit mascular, s-a iscat şi lipsa mea de bună ospitalitate şi indispoziţie la dialog. Ce … credea c-o uit ?!?

luna MAI, 2011-la Montreal

Inteviu

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

De vorba cu George Filip din Montreal – Canada, poetul care nu crede in inspiratie

Cetatean de onoare si unul dintre cei mai importanti poeti romani ai exilului, George Filip a semnat anul acesta, 2009, cel de al 26-lea volum, intitulat „George Filip din Pontus Euxin”.  Nascut pe 22 martie, in comuna Tuzla din judetul Constanta, poetul isi descrie apartenenta la locurile natale, astfel: „Marea a fost a doua mama a mea, inotam ca un delfin, ma inecam adesea , dar nu de tot si mai tarziu, am numit marea … Marea mea cea Neagra, crezand ca sunt fiul ei.” George Filip paraseste Romania in 1979 si dupa peregrinari prin Austria, Germania si Franta se stabileste in 1982, in Canada. Vorbind despre adaptarea la mediul de aici, George Filip marturiseste: „Am gandit si scris mereu in limba mea cea materna, m-a gandit la Cioran, Eliade, etc. si am ajuns pe malul celalalt al sperantelor mele. Si n-am uitat niciodata ca Dumnezeu este cu noi! …” Din 1984, George Filip locuieste la Montreal, unde infiinteaza Centrul de Cultura Romana. Poetul este de asemenea,  membru fondator al Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada si redactor la emisiunea de radio locala in limba romana si la revista “Humanitas”. Tot el pune bazele primei televiziuni in limba romana din exil, al carei director cultural a fost pana la disparitia acesteia. Printre volumele scrise de George Filip se numara „Matematica pe degete” (1974), „Anotimpul legendelor” (1975), „Desant satiric” (1976), „Drumuri de balada” (1977), „Zei fara armuri” (1989), „Poemes sur feuilles d’erable” (1998), „Era confuziilor” (1993), „Din taine” (1999),  „Diana” (2002), „’89 Poeme indoliate” (2002), „Vad lumina”  (2003), „La planet plate – Poemes” (2004), „Singur impotriva destinului” (2004), „Aezii privesc” (2005), „Zilele saptamanii” (2005), „Din oglinda” (2005), „Tara din lacrima” (2006).

„M-am recomandat tantos: poet George Filip”

– Ce anume v-a determinat sa scrieti?
– Niciodata nu mi-am propus sa scriu. M-am pomenit scriind si gata. Stiu doar ca de foarte fraged, jonglam cu cuvintele si le inhamam la rime de ocazie. Cand nu-mi iesea rima, inventam cuvinte: „onica-donica trei salcele, acri, macri palmacele.” Niciodata n-am stiut ca  eram sau ca voi fi poet. Scriam mereu pe la scoala, ba chiar mi-am facut un caiet special. Taica mi-a dibuit caietul, l-a pus pe foc, si de-atunci ma privea cu suspiciune si ii spunea mamei: „Floare, banditul asta este dusmanul nostru.” Il cita pe Schopenhauer. „Floare, savantul asta german zice ca dusmanii cei mai mari ai omului sunt nevasta si copiii.” „Iaca”, ii replica mamica, „stie neamtul ala ce este in casa noastra…”

– Cand si unde ati debutat si cum a fost acest debut?
– Golaneam, flamand, prin Capitala. Citeam, de pe la gunoaie, tot felul de gazete si reviste. Tupeist, m-am dus la revista ALBINA, cu o poezea  despre sarbatoarea majoratului: „Am optsprezece ani, ti-i darui tie, Tara,/Tu m-ai crescut puternic, cu inima de para,/ Cutezator ca soimul si liber pe pamant;/ Ma-ndeamna tineretea sa te slavesc in cant.” Am primit la casierie 198 de lei. Asa mi-am platit baraca unde locuiam si mi-am cumparat lemne de la deseuri, cu 50 de lei tona. In seara aceea, m-am imprietenit cu niste muncitori. Unul dintre ei, care m-a prezentat altora, le-a spus ca sunt poet. Ii aratasem ALBINA. Cand am dat mana cu ei, m-am recomandat tantos: poet George Filip. Am ajuns, din intamplare, in casa scriitorului orb Marin Iancu Nicolae. Mi-a spus ca-mi citise deja poezia si ca sunt talentat. Doamna Dr. Octavia Dimancescu, verisoara cu Antonescu, m-a dus acasa la Arghezi. Mosul cel sugubat mi-a dat cirese si mi-a zis: „Gheorghita … ai talent. Ai grija, greul de-acum incepe. Esti blestemat de muzele cele bune…”

„Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego”

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Eu scriu spontan, despre orice si oricand. Am spirit competitiv si nu abandonez niciodata – nimic. Eu sunt convins ca poezia pluteste in aer si poetul n-are decat s-o culeaga si s-o puna pe hartie. Totul exista. Elementele. Ca-n Tabela lui Mendeleev, exista, dar casutele sunt goale si cineva trebuie sa le descopere pe cele nedescoperite, inca. Asa este si cu muzica si cu pictura, sculptura, etc. Si ideile exista, totul ne este daruit de Dumnezeu, Omul trebuie sa fie doar receptiv.

– Aveti o imagine cheie, o metafora care sa va defineasca stilul?
– Nu m-am gandit la asa ceva. Psihanalist fiind, am observat ca volumele mele, fiindca eu scriu la volum, la metru cub, cum imi spun prietenii, sunt structurate pe tiparele romanului. Eu nu scriu topuri de poeme si apoi le oranduiesc intre copertile unui dosar si le pun un titlu. Nu ! Eu numar frumusel  un vraf de coale, cate se brodesc ele, le numerotez, le pun un titlu si tabar sa scriu. Ca sa nu mi se para ca am mult de lucru, imi pun in fata, deasupra, cite 10-15 foi si zic: „Ce ma, nu le umplu eu ?!?” Si le umplu si tot asa, pana ajung la ultima fila. Volumele mele au, ca romanul, expozitiune, intriga, punct culminant si deznodamant. Metafora mea este desprinderea de realitate si fuga intr-un alter ego. Poate sa arda casa, sa inceapa bombardamentul, sa vina potoapele…, eu cand scriu n-aud si nu vad nimic altceva decat lumea in care am evadat. Probabil ca de aceea am suportat cu atata stoicism viata, emigratia, etc…

„Toate cartile mele sunt copiii mei”

– Ne puteti da o definitie proprie a poeziei?
– Eu consider ca orice poezie pe care o scriu eu, trebuia scrisa …, dar de mine. Poezia este chintesenta chintesentelor unor stari si trairi ale poetului, unde nimeni nu poate ajunge, decat trubadurul-poet, rasfatatul muzelor celor bune.

– Ce titluri de volume semnate de George Filip ati dori sa ne prezentati?
– Toate cartile mele sunt copiii mei. As fi un criminal daca as provoca disensiuni in micul meu trib. Va recomand toate cartile mele !

– Stiu ca pe linie materna, sunteti descendentul lui Octavian Goga. In “Poetul”, Goga vobeste despre truda amara a celui ce scrie, iar dvs. afirmati in “Fericire” ca a fi poet este un blestem. Sa tragem de aici, concluzia ca pentru George Filip, scrisul este o continua provocare?
– Desigur, viata este o provocare. Depinde insa, pe ce lungime de unda vibreaza poetul. Eu, cand scriu, ard, fac realmente febra. Arunc la gunoi tembelele acelea de teorii despre poetii care scriu cu vodca sau vinul sub nas, etc. Secretele artei  sunt investigatia si transpiratia. O provocare? Ma provoc singur. Ma bag mereu in fata, sar in foc pentru altii si nu dau socoteala, chiar asa, bland, cum le par unora.

“Aezii privesc”

– Ati inceput volumul de versuri “Aezii privesc”, cu o rugaciune catre Homer si l-ati incheiat cu un raport al misiunii indeplinite, adresate tot marelui poet. Vorbiti-ne despre “Odisseea” dvs. ca poet, despre ceea ce s-a intamplat intre ruga si darea de seama finala.
– Am dorit sa fiu aed, adica orb, ca marele HOMER, ca sa vad si eu ca el, ceea ce nu vad muritorii de rand. De fapt,  parintele intelepciunii m-a facut un biet reporter – am cutreierat lumea si am scris despre vazute si nevazute. Tot taramul terrian cutreierat de mine a fost o lunga odisee. M-am implicat in odiseea normala a vremurilor anormale si-am pus totul, in caietul meu de reporter – cartea. Sunt chemat la o mare marturisire: de fapt, cartea am pus-o la cale cu muza mea reala, Dna. Mihaela Donciulescu, din Toronto, si ea, poeta. Iar raportul final este adresat in egala masura lui HOMER, dar si raposatului colonel de geniu Donciulescu. Am facut aceasta in semn de recunostinta, fiindca a creat-o si a pus-o langa destinul meu, pe fiica Sa – MIHAELA. Mi se pare firesc, omenesc.

– Dintre poemele pe care le-ati scris, exista unul preferat?
– Nu am doar un poem preferat, ci o multime. Imi plac poemele de dragoste si cele autobiografice. De ce ? Fiindca pe mine nu m-a alintat nimeni, niciodata. Asa ca eu sunt prietenul si poetul meu preferat. Am implinit 70 de ani si scriu versuri de dragoste mai abitir ca pe vremea locotenentei varstei mele. Nu ma intereseaza cati ani am. Nici cat e ceasul, in ce an, secol sau mileniu suntem. Daca timpul ne paradeste prin imensitatea lui, atunci si eu il sfidez si treaba merge foarte bine.

„Contest notiunea de inspiratie”

– Ca poet, unde va simtiti mai inspirat sa scrieti, in Romania sau in Canada?
– Chestia asta cu inspiratia, la mine n-are rezonanta. In Romania, n-am avut tinerete, perioada de tranzitie mi-a fost crunt lovita, iar la sosirea in Canada am simtit ca viata este totusi, scurta si trecatoare. Contest notiunea de inspiratie. Artistul este blestemat sa sufere si sa creeze. Care inspiratie ? La umbra Statuii Libertatii m-am simtit facut cocolos de gravitatie. Pe Caraiman sau pe alte piscuri, mi-a venit sa zbor. Cu apa, ma contopesc  prin densitate si devin delfin. Sub pamint, printre mineri sau speologi, ma simt rama si ma gandesc la viermele lui Dante. Si daca vreti totusi, un raspuns, iata-l: asa cum iubesc continuu, tot asa – scriu mereu si inspiratia mea este DIVINITATEA.

– Ce planuri de viitor are poetul George Filip?
– Am facut nunta, exact in ziua aniverarii a 70 de ani. Am avut nuntasi – buluc. Voi mai face si nunta religioasa, la biserica. Si eu si Maria-Mea vrem ca prin Dumnezeul nostru sa le transmitem parintilor din cer ca ne-am cununat, ca adevarati crestini ortodocsi. Mai am in sertare vreo 15 carti, scriu mereu, si-as vrea sa ma opresc, dar nu pot. Vreau sa-mi public opera pana la ultimul manuscris si dupa ce voi da ultimul autograf, sa ma intorc, cu misiunea indeplinita pe Pamant, la Tatal din ceruri. Frumoase planuri …, sper ?!?

Intre Canada si Romania

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Montreal?
– Romanii din Montreal sunt un trib pestrit de dezradacinati, debusolati, divizati, etc., care L-au cam uitat pe Dumnezeu. Cei saraci trag spre biserici. Cei bogati isi numara banii si nu mai vorbesc romaneste. Ca intotdeauna, prin istorie, Tara nu da niciun ban pe emigranti, fie ei buni sau rai. Noi asteptam de la Tara si Tara de la noi. Este un joc abracadabrant, pe o planeta care nu mai are Dumnezeu. Eu l-am rugat intr-un poem pe fratele meu MIHAI, sa ia el conducerea in ceruri, dar nu mi-a raspuns, inca. Suntem un card de vazatori din soare, prigoniti cu turma si urma ni se face cantec si cantecul ne pierde urma. Asa suntem … si este departe de mine gandul de a fi vreun pesimist!

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Canada este o tara linistita, feudala, care a facut prea brusc un salt spre tehnica si bun trai. Ca in MASINA TIMPULUI, a lui Wells, oamenii de aici, traiesc intr-o dolce farniente, fara sa-si iubeasca binefacatorii. Este o asezare aproape tribala, bazata pe provincii si alte teritorii, care nu are eroi si oamenii n-au avut de unde sa afle ce este aceea o patrie si patriotismul. Ei bine, asta nu-mi place. Imi place ca aici nimeni nu legitimeaza pe nimeni. De fapt, totul este stiut despre fiecare si de legile prea blande n-ai de ce sa fugi. Oamenii se iubesc si se respecta fara rezerve, dezinteresati.

– Cat de frecvent vizitati Romania?
– Dupa involutia din 1989, vizitez Tara mai in fiecare vara. Am publicat in tara multe dintre cele 26 de volume. Este foarte costisitor. Si toti iti cer bani si toalele de pe tine. In vara aceasta, am fost sarbatorit la TUZLA mea natala, de Sfanta Maria Mica si mi s-a acordat titlul de Cetatean de onoare.

“Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate”

– Cum va petreceti timpul liber?
– Pentru peticele de timp liber, nu programez niciodata, nimic. Imi traiesc clipa cu maximum de intensitate. N-am timp sa obosesc, prietenii si multele probleme cotidiene nu-mi dau timp pentru timpul liber. Scriu !

– Ce hobby-uri aveti?
– Imi plac rimele.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Citirorilor nostri, adica ai revistei si-ai mei, le urez tinerete fara batranete. Si daca nu sunt cuminti, le voi spune fluvii de versuri, sa vada si ei ce-nseamna sa-ti zica lumea POETUL. LA REVEDERE !

Noiembrie 2009

 

 

ANA-MARIA GÎBU

 ,,Tandru, nu! Sălbatic, da”

                   

Interviu cu poetul GEORGE FILIP

 

Îmi amintesc …

Era o zi frumoasă de primăvară. Cu soare blând, cu zile calde, cu primii muguri zâmbitori în copacii îmbrăţişaţi de razele jucăuşe ale soarelui.

Am citit în aceasta zi pe internet că Revista StarPress International Ramnicu Valcea va organiza Primul Concurs internaţional de poezie pentru românii de pretutindeni, un concurs iniţiat, susţinut şi sponsorizat de catre directorul general al acestei organizatii, d-na Lygia Diaconescu. Eu mai participasem la câteva concursuri organizate în diferite şcoli din ţară la care am primit premiul I şi mi-am zis că aş putea încerca  să particip şi la acesta.

Am trimis şi eu la adresele de e-mail date cinci din creaţiile mele şi am aşteptat cu emoţie acordul de participare. Era pe 22 martie 2008.

Am primit în aceeaşi zi doua mesaje  de confirmare a înscrierii mele în Concurs:

- unul de la doamna Lygia Diaconescu, o persoană cu o minte înţeleaptă, o inimă mare şi un suflet de aur care din acea zi a fost mereu alături de mine ;

- al doilea mesaj a fost de la preşedintele de onoare al juriului, poetul George Filip, care suna aşa :          

«Stimată îngeriţă,

Exact azi eu am aniversat 69 de primăveri. Deci, sunt şi eu un copil, ca şi tine, dar niţel mai ruginit. Bine ai venit, ca o surpriză,la concurs. Te rugăm să mai adaugi câteva poezii, până la 10, un CV (sivi) şi o poză de-a ta. Te sărutăm de departe, fată frumoasă»

 

Poet George Filip- Montreal- Canada

 

Am ales de pe net o felicitare, am scris cele mai frumoase  urări de aniversare pe care le–am simţit eu şi am răspuns străinului de atunci, din celalalt capăt al lumii.

Imediat am primit răspuns. Am scris şi eu iarăşi … şi iară şi iară ...

Aşa l-am cunoscut pe poetul George Filip din Montreal, Canada,  românul născut la Tuzla, la malul înspumat al Mării lui cea Neagră, pe cel ce avea să devină încet, încet, prietenul, criticul, mentorul meu.

Ne-am împrietenit repede. Mi-a povestit, ori de câte ori a simţit nevoia,  crâmpeie emoţionante din zbuciumata sa viaţă. Le citeam cu atenţie şi toate sunt acum pentru mine lecţii de viaţă pe care nu le voi uita niciodată.

I-am răspuns prin versuri însăilate de mintea şi trairile mele de copil, aşa cum le întelegeam eu la 10 ani.

Mi-a urmărit de-atunci evoluţia mea în ale poeziei pas cu pas şi m-a îndrumat, m-a certat, m-a lăudat, m-a criticat, m-a sfătuit ce şi cum am de făcut pentru ca totul să fie bine.

M-a încurajat  şi mi-a insuflat încrederea în mine şi în ceea ce fac.

Şi omul George Filip, în anul 2010, s-a întors acasă, adică ăn România. S-a intors chemat fiind pentru a primi titlul de “Cetatean de onoare al localitatii Tuzla”

Am primit invitaţie să particip şi eu la marea lui sărbătoare. Emoţiile m-au cuprins cu totul în mreaja lor ameţitoare. Nu mă mai gândeam la ce va fi la Tuzla şi ce va trebui să spun.

Îmi imaginam doar momentul întâlnirii faţă în faţă cu poetul George Filip dar şi cu omul George Filip.

Deşi era la început de septembrie afară ploua în duşmănie. Era frig şi totul părea neprietenos în jur. O auzeam pe mama din cănd în când spunând:

- Lasă mamă că ploaia bucură pământul.

Dar cum nu era timp de prea multă meditaţie am ajuns unde trebuie. La Tuzla. În stradă, undeva, mă aştepta înfrigurat d-nul George Filip. Era aşa cum îl ştieam din poze. Bucuros, dar cu ochii în lacrimi. Cand m-a vazut, mi-a spus:

“Bine ai venit fata mea. Hai cu TETEA că tare-i frig. Timpul este cel mai mare duşman al meu . Dar ştiu de ce . Marea s-a supărat pe mine că am trădat-o. Dar vă am acum pe voi.”

Şi aşa am sarbatorit şi cea de-a 70- a aniversare a poetului.

Anul acesta când ţn cartea vieţii aduna înca o filă, m-am gândit să-l provoc la un dialog la distanţă, pentru a spune ce doreşte şi ce simte în astfel de rarisim moment.

 

 Ana Maria Gîbu

– V-aţi născut primăvara, anotimp ce poate fi numit „un tandru şi sălbatic mister“, asemeni celor care se nasc primăvara. Cum petreceaţi acestă zi de 22 martie în familie, copil fiind?

Poetul George Filip

– Tandru nu,sălbatic DA!, fiindcă frageda mea tinereţe a înghiţit praful  de puşcă al celui de-al doilea macel mondial.

Pe mine nu m-a sărbătorit în pruncie nimeni, niciodată. Cică de ziua mea, mămica mă ducea în braţe la naşa Mărioara şi eu chiţăiam ca un şoricel în plăpumioara în care mă încolăcea, iar femeile cu care se întâlnea îi ziceau:

- Floare, ăsta nu-ţi trăieşte ...

Ştiu eu , draga mea copilă – reporteriţă, că m-ai vrea mai şugubăţ. Dar de unde ...? Eu am supt ţâţa mamei până la cinci ani, de când am început să am amintiri certe, dar sper că nu te-apuci acum să scrii un roman despre Tetea, cum îmi zici, că n-avem timp.

- Cum v-aţi descrie acum, pe d-voastră?

- Habar nu am cine sunt eu şi ce vârstă am. Fiindcă am în faţă un copil îţi răspund că sunt copilul părinţilor mei şi că nu cred că am ţinut umbră pământului degeaba.

Cred că sunt simpatic, îmi plac tinerii care se sărută pe stradă şi pe lângă flori, care cântă şi dansează pe de-arândul ... mai ales dacă au şi note bune pe la şcoală. Nu sunt ursuz- obscur Ana Maria, drept pentru care te-am îndrăgit. La 71 de ani, îmi place curajul tău de a mă intervieva.

Care este povestea  începutului  în poezie?

- Fată dragă, este foarte dificil să-ţi explic. Risipesc de dragul curajului tău, câteva cuvinte. Începutul poeziei mele îşi are sorgintea într-un paranormal, care nu m-a ocolit. Eu am fost un copil rahitic. Aşa stând lucrurile în mine s-a instalat un înger de veghe care m-a protejat întotdeauna. Treaz fiind mereu, lucid până-n extremis, colaboram cu lumea exterioară ... dar o interpretam.

Aşa m-am pomenit că scriu versuri de pe la şase ani, să vă spun şi vouă ce văd eu acolo. Dar pricep eu unde baţi tu ... Ei bine, primele versuri de dragoste le-am scris pe la paisprezece ani, când ea, Mia, avea doar zece! Atât şi doar atât, acum, la acest capitol.

- Privind “peste umăr” aţi schimba ceva în viaţa d-voastră?

- Nu. Fugit ireparabile tempus! A...cred că da! Dacă m-aş întoarce în copilărie mi-aş dori o trotinetă, o vecină care să nu fugă cu nuiaua după mine, un cal frumos ca Bălan sau Piciu, pe care ni i-a dus Stalin la colectivă, nişte bocănciori ..., ceva culori şi multă, multă hârtie albă pe care să scriu visele mele nebune. Iar tăticu să nu fie acasă să mă-ncingă cu cureaua! Doar mămica ...”mânca-l-ar mama de frumos ...!”

- Daţi-mi, vă rog, definiţia fericirii !

- Fericirea mea eşti tu. Tu habar n-ai că ai răsărit din inima mea. Zică lumea ce-o vrea: eu îmi las amintirile între poemele tale, în ideea că nu mă vei dezamăgi niciodată. Eşti mulţumită ... fericireo?

- V-aţi căsătorit la 70 de ani. În ce fel v-a schimbat soţia d-voastră viaţa? În afară de ea v-a mai schimbat cineva viaţa? Dacă da, când şi în ce fel?

- Ana Maria, ştie toată lumea că interviul acesta este pe bază de computer. Dar eu te văd alintându-te, draga lui Tetea!

Ei bine, îţi voi spune ceva cam de nimeni ştiut. Cuvântul căsătorie. După mine, vine de la “castă”, adică a te înrola într-o castă, în rândul lumii, pe româneşte. Iar soţia vine de la verbul latin “saţiat”, a te sătura. Aşadar, soţia vine şi umple paharul familiei cu fericire. Situaţia se schimbă în cazul în care mariajul a fost ticluit şi l-ai băgat pe dracu în casă cu lăutari.

- Aţi ocolit răspunsul. Sper să-l obţin data viitoare.

 Care sunt slăbiciunile d-voastră?

- Eu nu am slăbiciuni.Nu-mi este frică de nimic...mă tem doar de bunul Dumnezeu. Am totuşi o temere. Am fost prin viaţă schingiuit la propriu şi la figurat. În clipele acelea doream şi doresc şi acum, să fiu Sfântul Gheorghe, să scot paloşul şi să-mi ucid duşmanii. Asta n-ar fi o crimă, ci un mare adevăr. Dar mai aşteaptă ... o să afli tu cum devine totul anapoda prin această viaţă ...

- Unde vă vedeţi peste zece ani?

- Pe pămmânt. In cer, bănuiesc, Bănuiesc, totul este static. Îngeri ... îngeriţe ... cică n-au sex ... nu beau, nu dansează, nu gândesc ... ce fel de viaţă o fi în cer?

Aici este minunat: efervescenţa, după mine, este o stare minunată a existenţei, Ana Maria!

 - Ce aţi fi dorit să vă întreb şi nu v-am întrebat?

 - Nu m-ai întrebat de ce ne tot bate Dumnezeu? Eu cred că este o formă premeditată de sadism celest, care va rămâne fără răspuns în vecii vecilor, Amin. Iar eu, fiul lui, sunt supărat că Tatăl Nostru este supărat pe noi ... pe voi!

- Aveţi o întrebare pentru mine?

 Desigur. Împletită în trei: de ce eşti tânără, de ce eşti frumoasă şi de ce gândeşti? Când o să afli să ne spui şi nouă.

Mulţumesc fecioară că te-ai gândit o clipă la ziua mea ...

 Vă  mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, domnule George Filip. Promit să răspund la această ultimă întrebare cănd veţi reveni acasă. Sper să se întâmple cât mai repede.

Vă urez, la aniversare, sănătate, putere de muncă şi sa aveti in jur doar prieteni adevăraţi.

“LA MULŢI ANI!

Cu respect şi mare drag,

Ana Maria Gîbu

Dorohoi- România

 

VINO  ACASĂ


Mai rătăceşti prin lume
Cu vremea...călător
Îţi este dor de mare,
De Tuzla-ţi este dor!

Copilăria dragă
În pod tu ai urcat-o
De-acolo, de departe
Întruna ai chemat-o.

Ea vrea să vii acasă
Aşa cum eşti acum
Să-ţi speli faţa în Mare,
Desculţ s-alergi pe drum.

În poarta casei tale
O clipă să te-opreşti
Cu lacrima fierbinte
Zăvorul să-l striveşti.

La maica Floarea dealul
Spre cimitir  să-l urci
Şi să săruţi pământul
Cu pietre printre cruci

Să duci o floare albă
De când ai fost tu mire
Să lege-n taină cerul
În semn de nemurire!

Dorohoi - Martie, 2010, prin internet

Aniversare

george FILIP - 75 george FILIP

 

În luna martie a acestui an 2014, ziua 22, poetul george FILIP va aniversa cele 75 de primăveri strînse în palmaresul vârstei.Nu o performanţă de longevitate dar evenimentul merită onorat.

Cu acest prilej sărbătoritul ne oferă spre publicare un interviu inedit, realizat între raţionalul personajului  şi poetul în sine.

 

Motto:

nu-s george FILIP, ăsta-i doar un nume,

bătut cu fierul roşu – un stigmat,

să nu mă rup de cârdul meu prin lume

când pe idei mă vreau crucificat...

  

Raţionalul: - De ce ai pus în avangardă strofa aceasta care este, aparent, atât de lucidă, pesimistă, optimistă şi concomitent, aşa de imperceptibilă?

Poetul: - Catrenul respectiv exprimă chintesenţa vieţii mele lungă, zbuciumată, controversată şi etc. ...

R: - Aceasta se înţelege clar, dar nu pari sincer. Doar atâta vrei să ne spui despre pogonul tău de viaţă? Cred că ne ascunzi multe lucruri ...

P: - Desigur. N-am chef ca în acest interviu să vă deşir tot letopiseţul vieţii mele. N-am timp, spaţiu, chef. Vă rog mai scormoniţi şi singuri prin bănuitele arhive ale subsemnatului.

R: - Ştim, până una-alta, că ai publicat vreo 35 de volume cu versuri. Te-ai întîlnit cu mii de fani şi pe planetă, ai zeci de mii de cititori. Fii mai filotim.

P: - Cui crezi c-ar folosi spusele mele, scrise?

R: - Asta-i culmea! Nouă, oamenilor, românilor.

P: - Şi cine m-ar crede? Se laudă, vor spune co-planetarii mei, contestatari prin excelenţă. Ascultă măi dragă Raţiune, eu am deja şi vreo 34 de ani de exil. Am ajuns la  nişte concluzii vizibile tuturor dar de mulţi ignorate. Pot spune că românii de acasă sunt total debusolaţi şi că o bandă de politruci neocomunişti joacă barbut cu destinul naţiunii române. După nereuşita şi furata revoluţie din *89 focarele acestea de antinaţionalism au fost exportate şi au ajuns până în Canada noastră de adopţie. Reţine, te rog. În anul 1979, când am ajuns în Austria Lui Strauss şi a lui Frantz Grillpartzer,eu şi noi românii din lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, eram trataţi cu HERRN, adică domnule. Banditul de ceauşescu a dat drumul  peste graniţe puşcăriaşilor cei mai înrăiţi, i-a trimis după noi, au distrus imaginea aziliatului politic român şi în câteva zile am devenit CHAIZE, adică ... rahaţi!

Parisul era şi el bine infestat cu golani români încă dinaintea asasinatului din ’89. Adevăraţii români se pitulau prin Cartierul Latin al Parisului temători ca în QVO VADIS DOMINI şi bătrânul preot Vasile Boldeanu abia de mai aduna câţiva în biserica ortodoxă din strada Jean de Beauve. Acolo însă, pe slugoii trimişi de Bucureşti îi contracarau viguros câţiva bravi români, dintre care aş aminti pe regretatul fost ministru Nicolae Penescu, testamentarul politic al lui Maniu, apoi

Sergiu Grosu, fraţii Niţescu, Cicerone Ioaniţoiu, stu-dentul George Barbu, prinţesa Alexandra Caragea, Faust Brădescu, surorile Ioana şi Maria Brătianu, Carmen Suciu, fostul meu coleg Vasile Bodeanu, poetul Gheorghe Astaloş etc. ...

R: - Ai uitat de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ...

P: - Ba din potrivă, le rezerv un spaţiu special. Ei zdrăngăneu nişte tinichele în studioul de la Paris al

Postului „Europa Liberă” strigînd „Jos Ceauşescu! ..

Jos comunismul!” Minţeau că sunt printre protestatarii români anticomunişti din Piaţa Trocadero, adică la

Turnul Efel. De fapt îşi sorbeau liniştiţi cafeluţele şi numărau dolăraşii plătiţi de Senatul American. (După căderea relativă a comunismului trupurile lor neânsufleţite au fost duse în România. De către cine şi de ce? ... mă întreb mereu ...)

R: - Şi ai ajuns la Montreal...

P: - Da, la finele lui septembrie – 1982. Sincer să fiu, am trecut oceanul de frică, să nu mă ajungă din urmă ghiara comunismului.Când mi-au dat paşaportul secu-riştii mă preveniseră: „Bine mă banditule...nu te dai cu noi nici în ultima clipă ... te vom da noi pe mâna emigraţiei!” Şi m-au dat. Au făcut pe mine probe de asasinat în Austria, în Franţa şi chiar la Montreal. Dar nu m-au omorît niciodată de tot ...

R: - Şi iată-te la Montreal ...

P: - La aeroportul Mirabel (corcoduşă) nu m-au aştep-tat românii cu vreo plancardă, cum auzisem, pe care să scrie ... BINE  AI  VENIT! M-a umflat un taxi care m-a dus la un hotel de lux. Nu ştiam că ieşisem de sub oblăduirea birourilor de emigraţie din Franţa.

Trebuia să plătesc. Norocul meu că aveam dolăraşi berechet. Îi adunasem la Paris, în aproape trei ani, văruind, măturînd şi zugrăvind pe unde apucam.

... Ploua.Metropola mi-a făcut o impresie deplorabilă. La biroul de emigraţie m-a interceptat omniprezentul meu amic Gheorghe Rusu. În cunoscusem la Paris, unde am fost amândoi „luptători”.

Peste alte două zile, dar însorite, neică! ... eram la Valdavid. Toată lumea ştia că sunt « poetul care a venit de la Paris » Peste alte două zile dr. Ion Ţăranu,

longevivul Preşedinte al ARC-ului, m-a instalat repor-ter la Ora de Radio.

Mi-am schimbat opinia şi găseam că Montrealul este minunat. Atunci erau pe aici doar două biserici.Una verde, legionară şi alta roşie, comunistă. Pe dracu ...

Am înţeles eu repede. Ambele erau doar biserici, numai că Dumnezeu le  vizita echipat cu odăjdii diferite!

R: - Aşa te vreau poete ... mai spune.

P: - Spun. Ştie o lume că sunt vorbăreţ şi certăreţ.

R: - Faci alşuzie la trusa ta de înjurături?

P: - Cred c-ar cam fi cazul. Să-ţi explic. Comunitatea română era foarte  bine înfiripată. ARC-ul ... cu ale lui, bisericile ... cu ale lor.Martor la spusele mele îmi este minunatul  domn Valeriu Crainic. El mi-a cunoscut toată evoluţia mea pe aici.

Deci ... eram reporter radio.Prin sprijinul regretatului fost ministru al culturii şi emigraţiei pe Quebec, dl.Gerald Godin, am prins funcţia de “directoraş” al noului Centru Cultural Român. Alături de veşnic tânărul Eugen Caraghiaur am pus bazele primei televiziuni de limba română din toată emigraţia română.

Apoi am fost redactor la revista inter-etnică HUMANITAS, condusă de scriitorul C. Stoiciu.

Timpul trecea iar eu, din când în când, mă căsătoream

În anul 1990, imediat după pseudorevoluţia română, năstruşnicul Dan Fornade, împreună cu harnica lui Aura, au înfinţat revista “Luceafărul de Montreal”. Ce revistă minunată! O număr ca pe singura revistă adevărată care a funcţionat pe aici, exact 10 ani. Am lucrat cu drag şi voluntar la ea tot timpul.

R: - Ai zis că umbli la arsenalul de injurii ...

P: - Imediat. Măi nineacă, iată că au ajuns şi la Montreal primele valuri de emigranţi postrevoluţionari.

Inamicii aceştia erau derutaţi, infatuaţi, curioşi, mincinoşi, umblau singuri sau ca lupii răpciugoşi, în haite. Intrigile dintre români au început de mult  se accentuau mereu. La o vreme,după aşa zisa revoluţie, Centrul Cultural român, de mult funcţional, a găzduit un cârd de personalităţi venite din România, nechemate de nimeni şi n-am înţeles nici DE CE?!?

Printre musafiri ... Octavian Paler, Ana Blandiana, Petre Băcanu etc. Multora le-a căzut capul în gură când m-au văzut îmbrăţişîndu-mă cu marele jurnalist Paler şi cu poeta Ana Blandiana. Pricepeau curioşii că şi eu fusesem cineva prin România. Aceşti incognito ambasadori au ţinut o conferinţă lungă, plictisitoare, în care n-au spus nimic. Nici măcar de ce au venit la Montreal, apoi au plecat prin America.

După care au tăbărât peste noi „ziariştii”, ca ciorile migratoare, de-ăştia şcoliţi pe la cluburi de noapte sau cu diplome cumpărate de la chioşcurile-secretariat. Primul ziar surpriză a fost „Pagini româneşti”. Apoi

«Tribuna noastră » … a voastră!, le-am strigat eu la o întrunire publică. Apoi „Zigzag”, „Impact” „Accent”...

Toate fiţuicile acestea susţin cu tupeu că nu sunt subvenţionate. Atunci...cum apar aşa...peste noapte?!? Şi culmea este că aceşti extratereştri nu ne bagă în seamă pe noi, ăştia – veteranii.Parcă sunt buldozere. Limbajul lor este adesea deplorabil, ca al tovarăşilor de la Bucureşti. Aceste „organe” de presă îşi arogă responsabilităţi nejustificate. Nu eşti inginer, şofer, doctor, frizer, panacodar, biciclist, pilot,marinar, poet, decât dacă-şi dau ei acordul. Ăştia laudă arare anumite personalităţi, dar întotdeauna cu un scop. Se cunosc m’nealor că sunt ciudaţi, că umblă cu cioara vopsită, după jongleriile lor politice şi după opiniile lor – în general. În definitiv, toată această presă este parazitară, trăieşte pe gologanii agonisiţi prin publicitate. Şi imită flăcăii aceştia… fără ruşine! Comunitatea noastră are de vreo 40 de ani un post de Radio comunitar. Au mai înfiinţat ei încă vreo două. Am avut noi o televiziune adevărată, cu spaţiu de emisiune, acordat de guvern, cu program săptămânal…au mai întacîmat şi ei alte câteva. Am avut noi – şi avem încă – o Asociaţie scriitoricească pe Canada, au mai făcut şi ei una…pe Quebec! Aşa, de dragul ca un nimenea ofticos şi orgolios să se numească şi el nea Preşedintele … Măi frate … o fi el românul născut poet, dar nu chiar aşa!

R: - Poete, totuşi, cum o duci la cei 75 de ani?

P: - Splendid! Recent nişte secături umane au decre-tat c-aş fi … ANTISEMIT. O să-i bată Dumnezeu.

R: - Cu scrisul?

P: - Am pregătite pentru tiparniţă încă vreo 10 volume de versuri. Mi-e în gând să-mi scriu şi memoriile. O să umplu, precis, multe sute de pagini.

R: - Cu familia cum îţi merge?

P: - Ca pe roate. Cu surioara mea artrită … tot aşa.

R: - Te vei sărbători din nou, cu mare hai, ca de obicei?

P: - Nu. Mă gîndeam iniţial, să invit sute de oameni şi câteva ambasade străine. La momentul ales de mine vroiam să cer public…renunţarea la cetăţenia de român. Dar Maria-mea şi prietenii adevăraţi m-au determinat să renunţ la acest gest. Au dreptate : România mea nu este ţara derbedeilor trecători prin istorie, şi eu - POETUL - n-am voie să-mi abandonez mama-ŢARĂ la necaz …

R: - Şi … cum îţi mai faci cunoscută faima ta de “poet total ?»

P: - Voi reproduce prin toate interviurile ce le voi acorda, şi la toate ocaziile, ce a spus şi a scris despre mine scriitorul Alex Cetăţeanu, ce-i drept, şi prietenul meu: « CÂNDVA  VEŢI  SPUNE  CU MÂNDRIE CĂ AŢI  TRĂIT  PE  VREMEA  POETULUI NOSTRU ROMÂN – george FILIP.”  Punct.

Doina Drăguț: - Ba nu pune punct că nu-mi scapi. Vreau să intrăm niţel în psihologia, în modul de a gîndi şi reacţiona al semenilor tăi, emigranţi.

- Refuz expresia acesta „semenii mei!”. Eu am un cult al personalităţii scrijelat pe caracter încă din pruncie.

Niciodată nu mi-au plăcut diminutivele, mi se părea, şi acum sunt convins, că dulcegăriile lingvistice şi de comportament îm ştirbesc personalitatea. Toţi îmi ziceau gigel, gigi mosu, adică frumosu, iepuraşul, buric verde, haiducel etc.

- Nu-ţi plăceau mângâierile...

- Nu. Toate îmi păreau nişte coţcării. De alt fel ... mie nu-mi place să mă cheme în niciun fel. M-a întrebat pe mine cineva dacă am fosrt de acord să mă nasc, să mi se impună un teritoriu geografic,să mă boteze GHEORGHE, să mă declare ortodox etc?!?

- Păi, ai fi vrut să fii păgân?

- Păgân?...ce e acela un păgân? Şi-asta este tot o scorneală de-a lumii.Doamnă...Omul este Om – şi-atât. Restul ... vai şi-amar ... HOMO  HOMINI LUPUS!, draga mea ... şi nu putem contrazice adevărul filozofic.

- Nu-ţi place societatea şi nu eşti sociabil?

- Nu există nici-o societate perfectă! Sociabil? ... sunt, de frică, fiindcă oamenii au scornit nişte legi pe care noi, indivizii, suntem obligaţi să le respectăm. Că de nu ... stâlpul infamiei ne aşteaptă!

- Eşti un revoltat!

- Nu, sunt un realist! Jocul acesta de-a dragostea vi l-a elucidat pefect Eminescu: ce e amorul? ... e un lung prilej pentru durere şi lacrimile nu-ţi ajung şi tot mai multe cere ...

- Nu prea se leagă ...

- Ba bine că nu? De când ne naştem, noi suntem datori. Plătim chiar pentru consumul elementelor fundamentale ale vieţii: aerul, apa, timpul?

- Eşti pesimist ... fatalist – poete?

- NU! Sunt un realist, un analist, un OM. Psihanalistul din mine veghează mereu. Ai auzit precis despre dezvoltarea în spirală a societăţii ...

- Da.

- Ei bine, nu ne-am îndepărtat deloc de epoca primitivă. Tribul...ginta ... Şi-n prezent toate ţările sunt formate din triburi sau ginte, dar mai mari: cătunul, satul, comuna, orăşelul, oraşul, provincia, regiunea ... ŢARA!

Colegul Kafka a sesizat şi autopsiat bine toate aceste ciosvârte teritoriale, de viaţă anapodistă, dar lumea n-nţelege şi merge nătângă înainte ...  

- Mă cam aiureşti ...

- Aşa-ţi trebuie dacă te iei de mine.

- Nu vrei să mă menajezi?

- Pe nimeni ... niciodată. Nu-mi plac convenţionalis-mele. O fac însă adesea, pentru protocol.

- Mergem mai departe?

- Nu, ne oprim aici, că am ajuns în Canada, ţara bună de adopţie şi cam a tuturor libertăţilor.

- De ce zici cam?

- Fiindcă acest calificativ de mama democraţiei îl poartă de mult americanii.Nu te surprinde că ţara tuturor libertăţilor are cele mai multe puşcării?!

- Mai spune ...

- Ce să-ţi spun? Vede toată lumea. Canada este cea mai îngăduitoare ţară de emigraţie de pe planetă.

Venim aici, mîncăm bine, nu prea dăm buzna la munculiţă şi ne punem pe filozofeală. Roşiile n-au gust ca la noi, carnea de purcea este cam fadă ... che-becuazii nu ştiu franţuzeşte etc. ... etc. Dar vin eu şi vă spun că ţara aceasta lungă şi largă cât un continent nu are o perfectă organizare statală. Este formată din zece provincii şi două teritorii. Ţara aceasta minunată nu are o limbă oficială! Se vorbesc infinite limbi, infinite dialecte şi ... haida-de să ne-nţelegem!

- Întoarce-te la românii ... tăi, poete.

- Desigur. Românii mei sunt integraţi, de fapt amestecaţi, în amalgamul acesta social. Ţara este bogată, ne hrăneşte, ne dă pensii sociale şi chiar locuinţe la preţuri modice. Şi în atari situaţii, cam îmbuibaţi cu de toate, românii mei...ne punem pe politică şi filozofeală. Fiecare dintre români este mai deştept ca celălalt. O democraţie fals înţeleasă şi urât aplicată a generat bârfa iar aceasta ... ura între semeni. Domnul X sau domnul Y se trage cu tine de şireturi, te defăimează, te-njură de mamă. Observ însă că aceşti indivizi sunt constituiţi în triburi sau ginte, ca în preistoricul despre care vorbeam. Din grotele lor aceştia emit valuri de ipocrizie, după marele dicton latin DIVIDE  ET  IMPERA! Aşa se face că pe aici toţi suntem filozofi, doctori, ingineri, pictori, poeţi etc. ... de nu se mai înţelege om cu persoană!

- Am impresia că vrei să-nchidem prăvălia ...

- Da!

- Îmi promiţi încă un interviu pentru aprilie?

- Desigur, doamna Doina Drăguţ.

(Urmare în Nr. Viitor.) 

7 mărturisiri

DOINA  DRĂGUŢ

 

7 CONFESIUNI

cu poetul george FILIP

 

1-Doina Drăguţ: - Poete, ce ştii despre năstruşnica păcăleală de 1 aprilie?

George FILIP: - Ştiu că această plăcută farsă este o glumă foarte bună, dacă este bine plasată şi ticluită în limitele bunului simţ cetăţenesc. Subliniez aceasta fiindcă uneori sub masca glumei, a păcălelii, unii dintre năstruşnicii concetăţeni întacîmează glume de prost gust – bădărănii. Păcăleala aceasta tradiţională, la români, a încălzit sufletele multora încă din regalitatea preistorică a prunciei mele, prin arşiţa comunismului – şi se poartă şi acum – când Ţara geme şi baba se piaptănă ...

D.D.: - Prin Canada voastră se poartă  păcăleala?

G.F.: - Da. Dar ei au o expresie intraductibilă. Aceasta ar însemna, în traducere liberă că...cineva ţi-a pus o gâscă pe bătătură ...

D.D.: - Tu umbli cu păcăleala?

G.F.: - Desigur, mint lumea că sunt un POET  TOTAL.

D.D.: - Şi te crede careva dintre milioanele de pietoni?

G.F.: - Mai toată lumea, de aceea toţi îmi zic POETUL

2-D.D.: - Cum stai şi ce ştii despre CLONAJ?

G.F.: - Tărăşenie mare, stimată Doina. Povestea asta cu clonatul contaminase planeta acum câţiva ani. Toată lumea dorea să cloneze toată lumea. Vroiau să cloneze chiar fiinţa umană, adică să-l concureze pe Dumnezeu – drăguţul.

D.D.: - Şi?!

G.F.: - Staţi bre cuminţi, îi calmam eu pe de-arândul. Noi suntem deja clonaţi...de multişor. Cum aşa?, mă-ntrebau pseudo-savanţii de ocazie.

- Păi, după cum bine ştiţi din Sfânta Biblie, Dumnezeu n-a fecundat pe nimeni. EL i-a făcut pe ADAM şi EVA, i-a trimis în EDEN, aceştia au muşcat din fructul oprit şi de atunci ne tot clonăm, c-am împînzit pământul!

D.D.: - Dar de ce l-ai numit întâi pe Adam?

G.F.: - Daida-haida, madam, vrei s-o luăm de la capăt cu Oul sau Găina?

3-D.D.: - Cum sunt, după tine, poete,românii de acasă şi de pretutindeni?

G.F.: - Răspunsul îl ştiu şi eu de la fratele Eminescu.

Românii sunt nişte oameni blânzi care-şi apără sără-cia şi nevoile şi neamul.

D.D.: - Dacă-i aşa, de ce au pornit răscoala din 1907?

G.F.: - Exact din sărăcie ... Totul s-a petrecut într-o conjunctură propice şi internaţională. În 1905 a fost aţâţată revoluţia din Rusia. Activiştii timpului i-au stîrnit lesne pe ţărani. La noi, marii latifundiari erau boieri români. Arendaşii însă erau lifte păgâne. Şi aceştia, de fapt, îi exploatau crunt pe ţărani. Masele s-au răsculat mai întîi la FLĂMÂNZI, în Moldova, apoi pârjolul s-a întins spre Muntenia şi Otenia.Şi ce-au făcut ei?. Rebreanu ne spune că au dat foc la nişte conace şi au violat-o pe boieroaica NADINA. Crime de omor n-au prea săvârşit. Când au ajuns la porţile Capitalei orânduirea a azmuţit armata pe ei. De tristă amintire este faptul că printre puşcaşi s-a aflat şi ofi-ţerul Ion Antonescu.Cifra oficială a morţilor a fost de vreo 400 şi ceva. Comuniştii au umflat cifra la 11.000!

... Şi tăvălugul istoriei şi-a urmat traseul diavolesc.

4-D.D.: - Cu evoluţia omului, cum stai poete?

G.F.: - Darwin şi concluziile lui sunt doar discutabile observaţii ale evoluţiei. Savantul, în laboratorul lui din Galapagos, a tras doar unele concluzii limitate, pripite
Om fi mers noi cândva în patru labe, om fi avut noi cozi, ne-am ridicat noi cu greu pe verticală, lărgindu-ne orizonturile, dar din maimuţă nu ne tregem. NU!!!

Este o păcăleală pe care nu a-nghiţit-o chiar toată su-flarea planetei. Sunt multe de spus, dar nu vă ofer eu astăzi chiar toate acumulările, teoriile mele despre originea omului pe Pâmânt - indiscutabil: Divină şi mai ales extraterestră!

5-D.D.: - Dar despre HOLOCAUST ce ai de zis, omule bun?

G.F.: - Despre care vorbeşti, al lui Hitler, sau despre cel al monstruosului Stalin?

D.D.: - Păi...îmi răspunzi tot cu o întrebare?

G.F.: - Da! Îţi voi spune sincera mea părere când opinia publică internaţională va condamna ambele holocausturi. Până atunci vă recomand să-l recitiţi pe filozoful german MALTHUS.

D.D.: - Eşti cam confuz, nu ştii sau te temi de un răs-puns cert, stimate poet?

G.F.: - Prezumţiile tale sunt nule, stimată doamnă. În

CONSTELAŢIILE noastre DIAMANTINE nu încap de-ocamdată miile de pagini prin care aş încerca să elucidez întrebările tale atât de grele...

D.D.: - Deci...nu vrei să-i răspunzi!

G.F.: - Deci...nu am timp şi chef să-ţi răspund!

6-D.D.: - Ce este POEZIA?

G.F.: - Poezia este un morb de origine Divină, care odată ce ţi-a contaminat corpul şi spiritul, nu te iartă până nu te transformă în statuie.

D.D.: - Chiar aşa?

G.F.: - Da. Am citat din răposatul meu frate, poetul Stelian Filip. Şi ... despre morţi - numai binele.

D.D.: - Dacă zici c-aşa a zis nea Stelian, zic şi eu că e bine ce-a zis, când a zis, ce-a zis.

G.F.: - Am scăpat?

7-D.D.: - Nu! Ce zici despre actuala încordare geo-politico-fizică-militară aproape internaţională?

G.F.: - Sper că nu mă pui să iau eu toată planeta în braţe şi să descocleţenesc acum toată istoria lumii?!

D.D.: - Nici decum. Mă refer la pehlivanul de PUTIN..

G.F.: - Pe tabla de şah a Rusiei aş pune doar trei mari tartori esenţiali.

D.D.: - De ce doar trei?

G.F.: - Fiindcă mă rezum la cei mai mari rinoceri ai expansionismului rus prin istorie.

UNU: PETRU cel MARE a declanşat acapatorismul rus de teritorii cam prin epoca lui BISMARK, al Germaniei. care, concomitent, şi el dresase tot în  acest sens REICHSTAGUL. Şi este bine cunoscut că aceste două puteri şi-au rînjit prin istorie dintotdeauna

Pentru elucidare citiţi sau recitiţi TESTAMENTUL lui PETRU cel MARE.

DOI: STALIN şi-a împuşcat tătucul-Ţar, dar testamen-tul i l-a păstrat bine în carâmbul cizmelor duhninde ...

Fostul hoţ de cai i-a păcălit lesne, la Yalta, pe naivii Rousvelt şi Churchil.

TREI: Acest PUTIN este urmaşul şi hibridul cel mai reuşit al înaintaşilor săi. PUTIN este viclean, bine dotat militar, prevăzător, diplomat şi ... mai ales: obraznic până la impertinenţă. El nu respectă legi, convenţii, tratate internaţionale. Simultan i-a păcălit pe yankeul Obama, madam Margareta a Germaniei şi pe francezul Hollande. S-a ales cu acapararea Crimeii. Acum stă cu labele pe hotarele Ucrainei ... şi le-a promis marilor lideri naivi ai planetei că nu se va năpusti asupra ei, dar te pui cu bolşevicul?!?

D.D.: - Poete ... crezi că va fi război?

G.F.: - Nu va fi un război total sau final, cu multe pac-pacuri, ca în primele două. Dar va fi un parţial cataclism terestru – economic şi politic – care va marca un nou început UMAN pe strâmta noastră TERRA.

D.D.: - Şi cu marii mahări ai planetei, ce se va întâmpla?

G.F.: - Toţi, ca noi toţi, vor rămâne nişte bieţi pioni, mai mult sau mai puţin huliţi, pe tabla de şah a istoriei ... AMIN!

 

Craiova – Montreal,

aprilie – 2014

En-tête