Poezii

FERICIREA

când a fost să plec în lumea largă

şi destinu-n cârcă să mi-l port

fericirea mi-a rămas acasă,

fericirea n-are paşaport,

 

că aşa-i în glia nimănuia,

vameşii prin sânge-ţi scotocesc

să nu iasă clandestin din Ţară

nici-un strop din ce e omenesc.

 

numai dorul s-a ascuns în mine

şi blestemul de a fi poet,

de aceea umblu printre oameni

scotocind prin suflet - indiscret :

 

lume bună, unde-i fericirea ?

dorul greu în suflet de ce-l port ?

Fericirea ne-a rămas acasă,

Fericirea n-are paşaport...

 

George Filip

OAMENI BUNI ...

Oameni buni, eu vin de niciunde

Şi nu m-am născut niciodată.

Am crezut că timpul nu rugineşte

Şi că viaţa-i o fată.

 

Din isteţ negustor de idile

Am ajuns, timpuriu, să vând ani.

Dau şi carne din trup cui îmi cere,

Luaţi tot, n-am nevoie de bani.

 

Nu regret c-am trăit într-o floare

Şi că evul parşiv m-a durut,

Dar de ce nu mi-aţi spus ce e dorul

Oameni buni, dacă voi aţi ştiut?

 

Nu-i acesta poemul din urmă.

Rugăciunea din sânge şi glas

O voi spune prin cârciumi şi-altare

Şi oriunde voi face popas.

 

Şi-aş mai vrea să se-audă pe-acasă

Cum pe rime de doruri suspin

Blestemat să iubesc neodihna;

Iartă-ţi măicuţă hoinarul: AMIN!

George Filip

 PORUMBIŢA  ALBĂ

- ... după un vis urât - 
 
… porumbiţa albă  a plecat, s-a dus.
către care ţărmuri mie nu mi-a spus.
pasărea de suflet  s-a pierdut în nori
dusă de busole spre alţi peţitori.

am luat o puşcă cu glonţ ghintuit,
însă din cătare glonţul n-a pornit
şi s-a dus năluca - cea din seu uman.
îmi zvîgneau sub frunte vise - amalgam.

folosisem arma - de mai multe  ori.
nu eram eu primul dintre vânători,
dar de data asta doream să răpun;
mă-ncerca ecoul unui vis nebun.

parcă se uscase ţuica din bidon.
îşi rupsese arcul blândul Cupidon.
era o derută ca un vals ceresc
dar trădarea n-avea iz dumnezeiesc.

vânător să nu fii  -  vânător să fii
prin jungla trădării dintre veşnicii,
chiar dacă te doare dorul şi clipita
în bătaia puştii să nu-ţi pui iubita.

dusă de busole ... spre alţi peţitori
pasărea de aer a plecat, s-a dus.
doina mea albastră s-a pierdut în nori.
către care ţărmuri - mie nu mi-a spus ...

george Filip

                               

ECOU  LA  MOARTEA  CĂPRIOAREI 

- Confratelui Nicolae Labiş -

 

Motto:

... ce mult a plîns atunci Niculăeş,

dar puşca tatei n-a vrut să dea greş.

 

deci: puşca tatei, totuşi, a dat foc

iar căprioara a căzut pe stâncă

şi Labiş s-a rugat - fără noroc,

iar umbra morţii îl mai frige, încă.

 

a plîns şi a mîncat - copil flămând

şi l-a iertat plăpânda căprioară

dar nu se stinge ucigaşul gând

iscat prin crângul de odinioară.

 

... a poi poetul a plecat în cer.

l-au împuşcat cu clonţul de rubin.

clonţul cel roşu ... imn de lerui-ler

l-a dus pe LAE-n marele amin.

 

poetul a păstrat  un petic mic

dintr-o hârtie alb -  imaculată

cu un poem, din care-a scris nimic,

sperînd că o să-l scrie-n cer, vreodată.

 

eu i-am furat hârtia din mormânt

şi vă rostesc ... ce nu vede oricine.

citesc poemul lui postum şi sfânt

ce l-a zidit în marile destine.

 

… au fost odată nişte căpriori

ce merg la LAE şi îi dau iertare

că el, flăcăul, pe la cântători,

s-a dus cu tatăl său - la vânătoare.

 

poemu-acela a rămas sublim.

cei doi ieduţi nu s-au născut vreodată.

o ştie Ţara, noi cu toţi o ştim:

că numai foamea a fost vinovată ...

                 

 

TUZLA DIN DORURI  

- poetului Nicolae Labiş –

 

pe trupul meu n-a mai plouat de mult.

TUZLA miza pe nişte paparude

ce dănţuiau flămânde prin ţărână

strîmbîndu-se la vrejurile crude

 

Vaca păştea prin lujerii de gripă

şi îşi lingea pe frunte fătul blând

iar Iapa - sub o umbră, lângă mama

a mai fătat, ignind, un mânz plăpând

 

doream înfometat un boţ de pâine

dar scocul era sec – murise moara

şi mă gîndeam la Labiş cum plîngea

când a-mpuşcat tăicuţa – căprioara.

 

erau răspântii strâmbe prin istorii

soldaţii tineri se urcau la cer

chiar seceta murea de-atâta sete

iar lupii - hămesiţi - urlau de ger

 

privea tăcută maica la icoană

taica umbla prin sat după-mprumut

în casa unui hoţ – pe-ngenunchiate

se înteţeau flăcăii la barbut

 

dar am crescut – mă duse pribegia

printre străini mi-am aciuiat un rost

de sub meninge TUZLA mă întreabă:

mai ştii poete ... ce frumos a fost? ... 

 

mai ştiu, răspund – şi mă gîndesc la Labiş,

cum flămînzea printre ai vremii zbiri.

şi azi -  cu el, c-aşa ne e dat nouă,

vînăm  strigoi  de mari  nedumiriri ...

 

COLINDĂ  PENTRU  LABIŞ

 

ninge în Moldova, ninge peste Ţară.

îngerii din ceruri plîng peste Mălini.

Moş-Crăciun îşi pune sacii-n subţioară

şi-or porni colinde dragi cu heruvimi. 

 

Labiş îşi chiteşte versul pe o coală.

taica şi-a scos puşca din tristul ungher.

s-a crăpat de ziuă – haide Lae...scoală,

zeii vânătorii ne aşteaptă-n ger.

 

... pe poteci de munte pleacă vânătorii.

două cuşmi turtite trec pe sub brădet.

de printre colnice îi salută zorii;

cel vârstnic e taica ... prâslea-i un poet.

 

la un fir de apă blânda căprioară

s-a fost dus să soarbă lacrimi de azur.

puşca se detună ... cerul se-nfioară

şi cântec de moarte dă lumii contur.

 

ciuta îngenunche – ochii şi-i închide.

spre un rai cu capre negre va pleca.

în instincte latră poftele perfide;

taica, mama, Lae, sora ... vor mînca.

 

şi au fript rărunchii pe jeratec – sara.

Luna veşniciei părea de mărgean.

numai Lae, tristul, vedea căprioara

cum la cina caldă îi privea pe geam.

 

moartea căprioarei ... Labiş Nicolae

s-a urcat şi dânsul, tot iarna, la cer.

ninge peste Ţară – ninge vâlvătaie;

la Mălini răsună ghiers de lerui-ler ...

 

la Montreal – 2015.