Lansare de carte - Samanul

http://www.ltvro.com/video-montreal-lansare-carte-samanul-de-george-filip/

 

Testament

 

Nu-s poet cu renume si fala

Nici nu cred c-ar fi mare scofala,

Spun cinstit, scriu asa, din ambitie

fiindca vreau sa ma tin pe pozitie.

 

Multi poeti, dovedind maiestria,

Au saltat spre Parnas - poezie,

Nu m-apuc sa-i întrec tocmai eu

fiindca stiu - si sat-ncerc mi-ar fi greu

 

E de-ajuns daca-am scris un sonet

Ca amicii ma striga … poet,

chiar de n-oi fi slavit peste ani,

o hârtie ma costa trei bani.

 

voi vedea, am sa-ncerc, cum-necum,

sa adun poezii de-un volum

si-mi doresc poest-mortem, asadar,

Sa-mi saltati o statuie - macar!

Lansare de carte - Draga Maria

George Filip

Podul de argumente

AS:

După câţiva ani de convieţuire alături de ALA MÎNDICANU, şi Comunitatea ei moldovenească, securea divergenţelor încă nu a fost îngropată.Madam Preşedintă susţine pe de-a rândul că ea şi ortacii săi sunt MOLDFOVENI şi vorbesc LIMBA MOLDOVENEASCĂ. Înpricinata stă prost cu istoria neamului şi nu a aflat că

Republica Moldova este o scorneală de lui Stalin...că ei sunt fraţii şi verişorii noştri  şi că noi toţi suntem strănepoţi de-ai basarabilor şi de-ai lui Ştefan cel Mare.

La Ora româneasacă de radio de sâmbăta trecută realizarorul George Rusu a invitat ascultătorii la o dezbatere pe această temă. A solicitat-o la dialog telefonic şi pe ALA MÎNDICANU dar...NET!, nu s-a sinchisit să participe. Râsul plâns este că 'mneaei o face pe ROMÂNCA doar când are anumite interese financiare, sau de alt soi, la oficialităţile canadiene. Refuzul faimoasei preşedintă la dialogul solicitat, de fapt de Comunitatea Română, denotă lipsa unor bune maniere, ba aş avea eu calificative mai dure dar nu le risipesc...încă.

Stimaţi cititori, Dvs. cum îi numiţi pe acei copii derutaţi care-şi contestă şi detestă părinţii? Dar pe cei care-i uită

pe Basarab, Mircea, Ştefan şi joacă după cum bate toba camaradul Putin?!?

Vă pun sub priviri opinia mea făcută publică la vremea primelor divergenţe şi vă invit  şi pe Dvs. la meditaţie. Iar Dnei. ALA MÎNDICANU vorbiţi-i în Limba Română, limba sfintelor cazanii, limbă în care şi ea îşi agoniseşte traiul şi poate...i se mai roagă lui Dumnezeu...

 

                                    poet român

                                    George FILIP - Montreal 

 

                             *

George FILIP

 

DESPRE MOLDOVA şi LIMBA ROMÂNĂ de dincoace şi dincolo de PRUT

 

Răsfoind prin letopiseţele primilor şi marilor noştri cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce găsim scrieri minunate despre Moldova - pagini care au înfruntat timpurile şi au ajuns până la noi. Personal consider că Letopiseţul Ţării Moldovei este cel mai important document istoric, el cuprinzînd marile evenimente ale anilor 1359-1594. Din păcate însă, această temeinicie istorică a rămas nefinisată…

Marea problemă despre Ţară, timp şi evenimente cronologice a trecut în seama poeţilor.

Pe partea de dincoace a Prutului, trecînd peste multe pagini şi munţi de timp, îl găsesim pe tânărul locotenent Vasile Cârlova, care a trăit doar 22 de ani - 1809-1831. Oda sa RUINELE TÂRGOVIŞTEI este o poemă inegalabilă închinată târgului din partea mai de munte a VALAHIEI, capitala Ţării, pe atunci. Ulterior astfel de elegii închinate locului numit au scris Eliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu.

Îi aduc în discuţie pe poeţii-letopiseţari ai timpului pentru a demonstra cum s-au implicat ei la carul greu şi neobosit al istoriei neamului românesc. Totul s-a scris în dulcea noastră limbă românnească.

De fapt asta vreau să precizez : că nu există o limbă moldovenească ci doar o eternă LIMBĂ ROMÂNĂ.

Poetul ALEXEI MATEEVICI a respirat între localităţile Căinani, Zaim şi s-a desăvârşit la Chişinău, între 27 martie 1888 - 24 august 1917.

Iată ce spune şi scrie pentru eternitate poetul :

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată ...

 

Şi tot poetul, în BASARABENILOR -

afirmă sentenţios şi avertizează:

Să ştiţi, de nu veţi ridica

Din sânul vostru un proroc,

În voi - viaţa va seca,

Zadarnic sorţii veţi ruga

Căci scoşi veţi fi atunci din joc

Şi-ţi rămânea fără noroc ...

 

Dar timpul curge ... Pe 14 februarie 1935, dintr-o familie de plugari,la Pererita, jud. Hotin,se naşte poetul Grigore Vieru. Şi el are únele reproşuri subtile pentru contemporanii săi. Iată:

" Românul dezmiardă şi pe diavol, l-a numit Michiduţă, crezînd că astfel îl păcăleşte şi-l îmbunează. Pe dracu! "

Nu v-am convins? Ascultaţi o tânguire spusă în poemul BASARABIE CU JALE:

 

În mine a lovit străinul

De Paşte sau Denii

Dar încolţitu-m-au bezmetici

Şi moldovenii.

Încâlcită-ţi este soarta

Basarabie

Ca grâul ce-l bate gheaţa

Basarabie.

În mine-au dat şi moldovenii

Necreştineşte

Ci-s fericit că-n ei, românul

Tot mai trăieşte.

Ei spun că nu-s români,

Ei lacrimi în piept frământă

Când un Farcaş sau Vicoveanca,

Sau Gheorghe - cântă.

Încâlcită-ţi este viaţa

Basarabie

Ca grâul ce-l bate gheaţa

Basarabie ...

 

 

Pentru a scurta prelegere aleg ca punc culminant discursul lui Ştefan cel Mare, din APUS DE SOARE, de Barbu Ştefănerscu Delavrancea:" Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan...care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe...că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a strămoşilor voştri şi a urmaşilor voştri ... în veacul vecilor ! ..."

 

Iar în deznodământ vin şi vă spun:

Provincia QUEBEC găzduieşte de un an de zile o pală de moldoveni care s-au înregistrat aici cu numele Comunitatea Moldovenilor din Quebec. Preşedinta lor este o înflăcărată doamnă - ALA MINDICANU. În repetate rânduri, destoinica preşedintă a făcut afirmaţii verbale şi prin presă, cum că ei sunt moldoveni, că limba lor este cea moldovenească, ba chiar ceartă uneori bătrâna şi consfinţita noastră comunitate românească de aci că nu prea avem tradiţii, că am uitat de unde venim, că am uitat de LIMBA ROMÂNĂ etc. ... etc. Pentru distinsa doamnă nu există decât Moldova, cea de dincolo de Prut - şi moldovenii săi !

Văd bine, oameni buni, iată că dna.Mindicanu vrea să instaureze aici o mică republică moldovenească? ... stil fostele republici socialiste unionale din fosta URSS ?!? Adepţii săi, comunitarii, dornici să se coaguleze cumva, o cred şi o urmează pe aceste traiectorii aberante.

... Am eu un prieten, oltean de-al lui TUDOR, pe nume TONI CIUICĂ, bărbat care se ia la trântă cu nişte flăcăi moldoveni prin pădurile pe unde defrişează pe bani buni pădurile imense ale Canadei : "Ce-mi zici tu mă, mie, că eşti moldovean? Oi fi, dar vorbeşti româneşte, deci eşti român!"

Aşa le face Anton al meu mereu - şi le închide gura ...

De fapt am dorit să-i informez pe cei în derivă că Moldova a fost, este şi va fi în veci o provincie românească. In ciuda tuturor anomaliilor foste şi existente!

Moldova de peste Prut trebuie să se realipească României, au nu invers.

Inaintaşii noştri şi toţi poeţii de sânge al neamului nostru, către aceasta tind. Podul de flori de peste Prut - aceasta simbolizează. Soţii Teodorovici, despre şi pentru aceasta au cîntat, până li s-au închis gurile ...

După relativa deschidere a graniţelor fraţii de peste Prut dau năvală spre România.Ţara noastră le acordă burse multor studenţi - şi ajutor material şi financiar. Nu băgăm în seamă faptul că fraţii moldoveni inundă pieţele de prin târgurile noastre cu tot felul de bazaconii ca : mirodenii, belciuge, ciurele,nasturi, bricege, iar pe sub masă mai au adesea chiar pistoale şi droguri. Şi vin huligani sau chiar bandiţi care comit tâlhării şi crime în adevărata lor Ţară-mamă ... Ii iertăm noi, dar nu şi legea. 

Procesul de reîntregire istorică este lung, greu şi foarte dificil. Aceasta trebuie să înţeleagă şi Comunitatea Moldovenilor din Quebec. Canada este ţara minunată de adopţie a tuturor. Dar să nu uităm că adevărata noastră Ţară-mamă este ROMÂNIA de departe, că noi trăim, vorbim şi trebuie să murim pe limba noastră şi a marilor noastre tradiţii româneşti.

La toate acestesea terbuie să ne gândim împrună acum,când suntem în preajma lui 1 Decembrie - ZIUA ROMÂNIEI.

În epilogul alocuţiunii mele propun să-l ascultăm pe poetul Grigore Vieru, care ne vorbeşte despre Casa Părintească, prin vocea minunată a lui FUEGO. Să

punem discul ...

 

Ascultaţi-mă, surori, pe mine

Şi voi fraţii mei, ce vă sfădiţi:

E păcat, nu-i drept şi nu e bine

Să vinzi casa care te-a-ncălzit

Vom pleca şi noi cândva din viaţă

Şi părinţii, sus, ne-or întreba:

Ce mai face casa lor cea dragă,

Cine are grijă azi de ea ...

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

 

PS:

Alocuţiunea aceasta a fost rostită joia trecută,seara, pe 26 noiembrie,2oo9, la clubul Vârstei de aur - Preşedinte Dr.Dăncescu, şi a Comunităţii Moldovenilor din Quebec- Preşedintă Dna. Ala Mindicanu.

Vorbitorul a fost răsplătit cu aplauze. După câteva replici foarte contradictorii Dna. Preşedintă a părăsit sala şi nu s-a reîntors nici pentru  bine-cuviinciosul salut:LA REVEDERE ...

 

27 noiembrie 2009,

la Montreal 

 

 

 

Poezii

PE ŢĂRM CU MARIA

 

motto: la vreme când eram nedomolit,

poate pruncia a-mi răscumpăra,

femeia mea a coborît din mit

preablândă devenind Maria-Sa.

 

 

MARIA,

 

iarăşi va fi primăvară

cu meri în floare, păsări şi furnici

şi ţie iarăşi o să ţi se pară

c-ai mai trecut, desculţă, pe aici.

un pescăruş se va sălta din valuri

precum un suflet de pirat - nemort

şi-ai să mă-ntrebi: spre care idealuri

bompresul poeziei mi-l mai port?

nu-ţi voi răspunde însă niciodată.

chiar de mileniul meu e prea urât,

pe caravela mea neântinată,

o Stea Polară vreau să-mi fii - atât!

 

 

MARIA,

 

Maria … Maria …

pune valul călător să mă ia.

despre când mi-am ucis copilăria

numai luna-nebuna şi şarlă, ştia.

nu e crimă de omor - nu e…nu,

crima ascunsă de iubire pe veci,

când s-a petrecut frumoaso doar tu

ai văzut urme de sânge printe poteci.

într-o noapte voi trage cerul în şiş.

marinarii nu se tem de puşcării.

vino Lună iar la noapte - pe furiş

şi te fac mireasa mea pentru vecii.

 

 

 

MARIA,

 

am visat că plînge Marea,

Marea mea cea Neagră, vreau să spun,

din care au cosit pescarii sarea

vîslind spre noi din veacul lor străbun.

pe ţărmul lumii multe sunt ... taverne.

prin toate eu am scris câte-un poem

şi ştiu că nu-s himerele eterne

şi de piraţii lumii - nu mă tem.

pescarii mei nu sunt pescari - ţăranii

vîslesc cu coasa, pescuind doar pâini

şi dacă secetoşi le mai sunt anii

transpiră trişti - cu iezere în mâini ...

 

 

MARIA,

valsul Mării e bizar.

la noapte - la tavernă nu mă duc.

cu mână rea nu vreau să dau la zar

pîndit pe şest de ştabul eunuc.

mi se ar arată semne - duhul rău

mă-mbie cu aghezmuri de răşini,

iar dinspre troiţă - înger nătărău

m-adastă spre-un coclau cu heruvimi.

un far scuipă luminile spre larg.

las ancora şi-s gata de escală.

drapelul negru rîde pe catarg;

pe ţărm jeleşte TUZLA mea natală ...

 

 

MARIA,

vin corăbii şi se duc.

tu stai pe ţărm cu lumânări în mâini.

la prora navei un poet haiduc

presimte-n zare valuri mari de câini.

Neptun azvârle barba pe un val

şi în cabina lui se simte lord.

azi n-are nici-un pocinog banal

să-l scrie în jurnalul vechi de bord.

ţes albatroşii pânze purpurii

pe cerul aninat pe lerui ... ler.
nava se zbate către veşnicii;

spre care ţărm?... rămîne un mister.

 

MARIA,

m-am murit de multe ori.

pe mări nu este veşnic sarabandă.

că ninge, că-i furtună ... prin ninsori

destinul nostru e de contrabandă.

când ni se rupe câte-un gaibarac,

noi ne cioplim un altul bun, cu barda.

contra scorbut sorbim din glaje Krac

şi sângele dansează sarabanda.

... şi nava curge, noi curgem cu ea.

din cer răsună doinele lui Faur.

avem la orizont un colţ de stea

şi mâine vom găsi lâna de aur ...

 

 

MARIA,

mai rosteşte o poveste.

tu ştii?... pe mări avem acelaş vis.

visăm c-o să ne-ntoarcem la neveste

cu bani şi ... cu poeme-n manuscris.

e mult mai bine pentru cei de-acasă.
acasă nu iei apă-n copastie.

copiii noştri sunt copii de rasă,

dar cine le e tată ... nu se ştie.

noi stăm pe-aici la masă cu rechinii.

aprindem focuri mari pe vatra serii

şi în cuşete ne chitim ţechinii

ce-i vom voma pe pântecul muierii.

 

MARIA

ştie şi cum bate vântul.

din pupa dacă latră e vânt bun.

atunci uităm pentru un timp pământul

şi ne pornim pe balta lui Neptun.

avem bidoane vechi cu rom şi apă.

cambuza-i ful ca-n epoci libelunge.

când dă scorbutul ... cine moare scapă

şi niciodată romul nu ne-ajunge.

în zare steaua noastră scapără.

sextantul ne-arată mereu de drum bun.

prin munţi de furtuni Maria ne apăpră

şi azi face cart chiar bătrânul Neptun.

 

MARIA,

aştept să vină poşta şi pe Mare.

de unde dracu un poştaş prin larg?

sirene nude - ademenitoare,

după piraţii vii nu se prea sparg.

în cufăr îmi dansează şobolanii.

bidonul meu de rom rînjeşte smult

şi îmi regret ca prostul gologanii

ce i-am băut cu târfele - de mult.

aştept la poarta viselor deşarte,

din carapace roade veşnicia

şi iată că pe ţărmuri, hăt ... departe,

un far îmi face semne: e MARIA!

 

 

Mariana Gheorghe,

 

“DRAGĂ MARIA”

 

Cum pot să scriu despre George Filip, în clipa asta târzie dintr-un August risipit pe coama verii, dacă mâinile-mi sunt împreunate în rugă, iar ochiul meu mai decupează din pânza lacrimii vedenii fecioare, toate ieşind din volumul care-mi stă în poală, toate plecând spre oriunde, niciuna privind înapoi? Cu ce să-i măsor eu iubirile respirate ale acestui mare poet, care ne uimeşte de la început , mărturisindu-ne că “habar n-am dac-am iubit vreodată … habar n-am despre dragoste”; pregătindu-ne parcă pentru înflorirea sufletului, rugându-ne să nu cumva să ne identificăm cu vreo Marie a lumii.  Căci, el,”cel mai ciudatul, frumos şi sperjur “îşi potcoveşte cămilele lirice cu “vise pârguite cu praf de Lună”, le adapă cu poveşti, le pune aripi, iar în cocoaşe ne trimite ascunse sigiliile ude ale cuvintelor de dor şi dulcele-amar parfum de însingurată tristeţe.

 

“Dragă Maria”, volumul care înfloreşte ca o primăvară în curtea sufletului meu tomnatic,îşi deschide primii muguri cu o reverenţă pe care poetul o face femeilor lumii, ca “doar toate femeile lumii sunt Marii”. El- “Nimeniul ce moare şi înviază” ne invită într-un estuar încremenit de linişte, unde “alesul dintre nebuni”, aşteaptă şarmul Domniţei iubite să facă înconjurul lumii. O atingere de mâna este îndeajuns şi “Nimenea”lui îi creşte aripi şi-l însoţeşte în zborul creaţiei.

 

Citesc şi revin asupra fiecărei poezii, şi am sentimentul tot mai intens al unei plimbări pe o stradă cu sens unic, unde  lumina nepereche a viselor risipite prin poemele volumului, se contopeşte cu iubirea şi nemoartea ei. Este o lumină de respirat şi de păstrat în crângul uimirilor noastre, ca pe o binecuvântare divină. Lumina sufletului de porţelan al poetului “Bătrân de tinereţe”, pendulează, între umbre cioplite de neliniştile existenţiale, şi acuarelele foşnetelor întâlnirilor cu “Doamna cu degete sculptate-n naiuri”, care ascultă gândurile poetului “sub streaşina speranţei”.

 

Îmi continui plimbarea pentru un timp, dar gândurile mele se opresc pe-o bancă din drum ca să respire şi să-şi aducă aminte de necuvintele poetului. Mă opresc şi eu, şi le ascult cum se revarsă aproape vulcanic, împietrind călătoria mea imaginară intr-o lume pe care o iubesc ca pe-un aproape. Îmi grabesc gândurile şi pornim urcuşul şerpuit al drumului. La capătul lui, pe culmea unui munte-flacără, sub lava de cicratici, stă sufletul nescris al poetului. Acolo se întretaie miracolul harului cu firescul, şi se naşte dialogul cu Maria, muza poetului. Pe-acea culme stau făcute ghemotoc uimirile poetului în faţa minunilor vieţii, amintirile, regretele, speranţele, resemnările pentru toate drumurile rămase nestrăbătute.Toate stau chircite ca într-un ochi într-o orbită încercând să-şi învingă propria pleoapă.  Acolo, pârjolindu-şi aşteptarea“ la poarta viselor deşarte” , ochiul său de nelinişte zăreşte “pe ţărmuri…hăt departe” un far ce-i “face semne :e Maria”! Încerc să ating clipa în care, sub broderia versurilor, orizontul pare să-şi fi înghiţit marginile ca să primească migraţia trăirilor intense ale poetului: toate par strigătele unui suflet dezlipit vremelnic de pe trupul jumătăţii pereche. El - jumătate neîntregită, dezveleşte până la ultima strălucire miracolul iubirii ascuns în fiecare din noi, şi ne îndeamnă să-l însoţim “prin văi de fantezii” unde “viaţa-i infinită” şi “verzi primăveri” îi curg pe umeri.

 

O răsuflare fierbinte, topind misterios şi tainic începutul unui îngheţ ce ameninţă florile iubirii la început de mileniu, aşa îmi par mie poemele  acestui volum. Poetul ştie să îmbrace cămaşa de trubadur şi să colinde în picioarele goale printre supravieţuitorii acestui timp îngust. El poartă pe glezne cenuşa cosmică a eternităţii, lăsându-ne în urme îndemnul la iubire – singurul leac dezlegător al misterelor universului, singurul alungător de singurătate. Umbrele paşilor lui ne obsedează şi ne îmblânzesc, reîntregindu-ne cu sinele etern îndrăgostit.

 

E târziu. Luna îşi întinde degetele peste pleoapele mele. Închid volumul, şi mă furişez cu paşi tăcuţi dincolo de geamul liniştit al vieţii, împacată cu universul care înfloreşte în aproapele-departele fiinţei mele. Toate poemele acestui volum- strigăte de dor către femeia telurică, femeia din vis, vor fi locul din cer peste care va creşte iarba mare a neuitării.

 

Cu sentimentul că pentru o vecie poetul îmi va îngădui loc de rămânere în inima lui, aşez acest mirabil volum, „Dragă Maria” în biblioteca sufletului, să am cu ce mă binecuvânta ori de câte ori singurătatea şi tristul vor încerca să mă cuprindă într-un urlet cât muţenia.

 

 

 31 August 2014 la Vancouver

 

MUGURAȘ MARIA PETRESCU:

 

George FILIP – Dragă Maria… dragă

  

În trecut, domnitorii trimeteau domnițelor sufletului lor câte o ,,carte’’, adică o scrisoare. Iată că acum George Filip îi trimite Mariei Sale o carte cu versuri de dragoste, poeme de dor din care atât el, cel care le-a scris, cât și Maria, cea căreia îi sunt adresate, dar și noi cititorii, care ne delectăm cu frumusețea lor, tânjind după o astfel de declarație de dragoste întinsă pe vreo 160 de pagini, ne putem adăpa la nesfârșit din ea, fără să ne plictisim vreodată. Ultima fotografie din acest volum de versuri, care-i înfățișează pe Maria și George Filip ținându-se de mână, ca doi adolescenți, este elocventă din acest punct de vedere. Există la ei o pace interioară, un ceva care spune din zâmbetul lor adresat și celor care-i privesc, că, în sfârșit

s-au liniștit pentru că divinitatea ,,a poruncit’’ ca ei să se întâlnească și să se contopească în ,,sufletul pereche’’, pentru ca apoi îndemnul să fie ,,ia-mă de mână și hai să pornim amândoi mai departe prin univers!’’ dragă Maria, – versuri de dragoste –  poeme de dor către Maria-Sa (Editura DESTINE, Montreal, Canada, 2014, 169 pp.) este cartea unui gând de dragoste și pioșenie încredințat Măriei Sale, Maria.

 

Să scrii despre Maria este un lucru ce se poate întrupa într-o carte, dar să o aștepți pe Maria, să o anticipezi și să o trăiești, sau să trăiești cu ea și alături de ea, este un alt lucru care se concretizează în aceste versuri de dragoste. Cartea aceasta este relația firească, revelatorie care sună clar, luminos și curat. Prin ea și mărturisindu-și iubirea pentru Maria, și George Filip, la rândul lui, încearcă să se explice, să se auto-explice în primul rând față de el însuși, dându-și răspunsul la întrebarea ,,cine este el?’’ – ,,un poet din seu și sânge/ unde și destinul plânge’’ (Fecioara din polen – p. 102), apoi față de Maria sau în antiteză cu cine este ea ,,și fecioara mea să-mi fie/ lumânare-n veșnicie/ poleită în poeme/ și-n cele mai sfinte steme.// fecioara dintre fecioare/ MARIA – raza de soare’’ (Fecioara din polen – p. 103) și apoi față de cititorii lui. Astfel, întrebările încep să curgă încă de la prima pagină a cărții: justificarea scrisului lui ,,Scriu mereu și mult fiindcă acesta este blestemul meu Divin. Nu am unde să mă ascund, decât printre cuvinte. Muntele sisific pe care-l urc prin poemele mele de mărturisire, mă îngăduie.’’ (Adevărul – p. 3). În contrapartidă este reacția lumii la acțiunea lui permanentă de a scrie, care nu este altceva decât însăși rațiunea lui de a fi: ,,<<CE-I PASĂ UNEI LUMI ÎNTREGI…>> cum îmi potcovesc eu’’ (făurarul cuvintelor n.n.) ,,– hefaistic – cămilele lirice cu care mă tot pierd prin saharele mele despre dragoste ?’’ (Adevărul – p. 3). Aici trebuie să ne oprim și să-i recunoaștem lui George Filip faptul că poezia lui pare uneori, mai ales la o primă abordare, ușor de citit și de înțeles. Dar nu vă lăsați amăgiți de acest lucru. Este doar una din stratagemele poetului, un șiretlic care îi este mereu la îndemână, exprimat clar chiar în citatul de mai sus. ,,Saharele lui lirice’’ nu sunt altceva decât peisajul imens mișcător, unduios, într-o permanentă schimbare, fata Morgana ademenitoare în universul poeziei lui, în care, o dată intrat, nu mai poți ieși, pentru că universul poeziei, sau universul deșertic te absorb cu aceeași sete nesfârșită în nisipurile lor mișcătoare. Dar în același timp, te și abandonezi lor cu voluptate. Din acest punct de vedere, aproape că ți se pare o impietate să-i analizezi poezia la rece, disecând-o semantic sau din punctul de vedere al tehnicii literare și totuși, muzica ei psaltic-orientală te duce departe într-un dans meandric și misterios al așteptării unei iubiri arzânde, divine: ,,Habar n-am dacă am iubit vreodată … Habar n-am despre dragoste… Parcă știe carevașilea de ce albinele culeg polenul, de ce duc furnicile munții în spinare, de ce ne iubeste Marea … înghițindu-ne, de ce plănuim războaie, de ce am inventat praștia, roata și halebardele… și de ce, și de ce?!?’’ (Adevărul – pp. 3-4). Aceasta este în mare poezia lui George Filip, pe care poate că în niciuna din scrierile lui nu a definit-o mai bine decât în această carte.

 

În lumea lui, ,,în gulagul viselor deșarte’’ (Drumul – p. 65), evoluția stărilor lui pendulează în permanență de la agonie la extaz și invers, dar acest lucru nu înseamnă că George Filip ar reproșa ceva cuiva. Nicidecum. El își asumă singur responsabilitatea existenței lui, a vieții lui, încercând să-i dea o definiție cât mai aproape de adevărul precarității ei ,,viața se reduce la o hartă./ navigăm prin ea fără busolă’’ (Dragă Maria – p. 51), dar mai presus de orice, bucuria de a-și împărtăși sau de a-și striga iubirea lui pentru Maria, ca să o afle toată lumea. Și atunci, normal, își pune întrebarea cine este el vis-à-vis de Maria (iubita lui, ,,prințesa mea prin poezii’’ Punct magic – p. 61, soție, mamă care-l îngrijeste și îl ocrotește și pe care el o adoră ca pe însăși Sfânta Fecioară): ,,sunt nimeni acela ce face minuni./ sunt marele Nimeni ce știu să vă-njur./ sunt nimeni –  alesul de printre nebuni,/ sunt cel mai ciudatul frumos și sperjur’’ (Ție, Maria – p. 5). Concluzia la care ajunge, despre cine este el, este exprimată clar și succint printr-un cuvânt inventat (tehnică uzitată foarte des de George Filip) ,,sunt Nimeniul ce mor și înviez’’ (Ție, Maria – p. 5). Părăsind tonul autoritar și grav, George Filip simte acut nevoia de a se descătușa alături de iubita lui. Și atunci introduce în diafanul iubirii lor, folosindu-se de elementul ludic, cuplul ,,Nimeniul’’ (adică el) și Maria lui ,,fii Nimenea mea’’ (Ție, Maria – p. 6). Și ca să fie și mai convingător, își permite cu ușurința poetului care este, să prezinte acest cuplu ca pe doi adolescenți liberi și exuberanți, care nu vor decât să-și trăiască viața: ,,trecem desculți prin bălți de galaxii./ suntem amanții evadați din noi’’ (Ție, Maria – p. 5). Din acest punct de vedere trebuie neapărat să menționăm aici ilustrația deosebit de sensibilă și inspirată a binecunoscutei artiste plastice Victoria Duțu, care de-a lungul întregii cărți a mers mână în mână cu textul, analizând sau redând pictural și prin imagini, cuplul real George – Maria, sau cuplul ridicat la rang de universal Nimeniul – Nimenea.

 

Dar când se trăiește toată această frumoasă poveste de dragoste? În dimensiunea realului, tocmai în mileniul al III-lea, în care omenirea obosită de experiența vieților anterioare, încărcate de durere și lipsuri așteaptă o lungă perioadă de pace și așezare sufletească, dar și de primenire a lumii, de părăsire și abandonare a ,,copiilor bătrâni care au fugit din părinți’’ (Eu regret, Maria – p. 7) căutând fizic dar și să absoarbă ,,zgomotul liniștii’’ (Eu regret, Maria – p. 7) însă nu aceea amenințătoare și lipsită de senin dinaintea furtunii. Anotimpul preferat al iubirii lor este primăvara ,,Maria,/ iarăși va fi primăvară/ cu meri în floare, păsări și furnici/ și ție iarăși o să ți se pară/ c-ai mai trecut desculță, pe aici’’ (Pe țărm cu Maria – p. 21), iar timpul exact al iubirii lor sacre este dimineața (remarcăm predilecția către începuturile de vreme, primenite și curate). Din acest punct de vedere, Maria i-a fost dată în dar ,,Omule, Omule, iată o stea’’ (Cântec de stea – p. 67), ea este steaua lui călăuzitoare, lumina care-l păzește blând ,,O Stea Polară vreau să-mi fii – atât !’’ (Pe țărm cu Maria – p. 21), cea care îl știe și îl vede în permanență, oriunde s-ar afla ,,nici când ninge, nici când plouă/ tu nu te ascunzi sub stele/ stai sub streașina speranței/ și-auzi gândurile mele’’ (Tu și luna – p. 10). Și de aici, aflăm și cum a apărut Maria în viața lui, trimisă ca o binecuvântare ,,a venit ca o lumânare eternă/ de departe, poate din Dumnezeu/ în grota sufletului meu căzut în bernă./ eu, la un pas de șaptezeci de toamne – eu/ scoteam apa sfințită dintr-o fântână/ în care izvorul aproape secase;/ oaza speranței semăna cu o bătrână’’ (Maria – celei trimise din cer – p. 81). Acesta a fost momentul în care el și-a făcut curățenie în trecutul din viața lui pentru a o primi pe Maria Sa, Maria primenit sufletește ,,– lumânare plăpândă, intră-mi în casă./ iată, am dat cu mătura, am văruit./ vreau să începem în doi o viață frumoasă./ am să te botez MARIA, bine-ai venit!...’’ (Maria – celei trimise din cer – p. 81). Desigur că întâlnirea cu o astfel de ființă specială nu putea fi decât tot una specială, predestinată și magică. Doamna îi transformă visul în realitate vie, palpabilă, căci cine era el înainte de această clipă, ce pare mult prea lungă în imensitatea și intensitatea trăirii ei ,,și-ntr-o noapte de mătase,/ țesută poate din chitaiuri/ mi-a poposit în casă Doamna/ cu degete sculptate-n naiuri.// eram bătrân de tinerețe./ scriam poeme insalubre/ și mă-mpușcau în plină stradă/ cu gloanțe ce zâmbeau lugubre’’ (Vis cu Maria – p. 12). Și ca să fie și mai convingător de ceea ce spune, poetul revine cu o completare pe care o crede absolut necesară ,,tu ai dibuit prezentul/ și-ntre clipele abjecte/ m-ai sfințit – era momentul’’ (Să fii… - p. 15). Din acest punct de vedere, dragă Maria este o permanentă rugă de mulțumire închinată Mariei pentru că există și a venit în viața și în casa lui ,,spun ruga asta/ în imense clipe/ sorbind licori de datină din stea./ prin viața scurtă/ mi-ai croit aripe;/ fii prea mărită-n veci – Maria mea!’’ (Odă Mariei – p. 19).

 

Poetul nu insistă asupra și nici nu are în vedere teoria reîncarnării, a unor posibile vieți anterior trăite, el vine să descrie cu fiecare poezie închinată Mariei și să adauge noi tușe și nuanțe iubirii sufletului lui pereche. Totul se învârte în jurul cuvântului luminos, al personajului real și de suflet Maria, Maria (spus la nesfârșit aproape obsesiv, ca un izvor dătător de viață, ca un ecou prelungit), fără a fi o repetiție deranjantă, ci mai degrabă o nevoie de lumină, ocrotire, protecție și iubire. ,,Te fac mireasa mea pentru vecii’’ (Maria – p. 22) este versul care demonstrează (dacă mai era cazul, dar era, pentru că poetul simte nevoia să-și descrie și să ne povestească sufletul lui și iubirea lui iară și iară), că așteptarea de o viață a meritat pe deplin  deoarece înainte de a o cunoaște,  viața lui era într-o derivă totală ,,nava se zbate către veșnicii;/ spre care țărm ?... rămâne un mister’’ (Maria – p. 26). De aceea alegerea Mariei, ,,fată bună,/ zâmbet de lună,/ inimii mele de leac’’ (La logodna noastră – p. 71)  transpusă într-o întrebare firească și natural pusă ,,nu știu de ce te-am ales?’’ (La logodna noastră – p. 71), amintește de celebrele versuri din melodia ,,Cum am ajuns să te iubesc?/ Nici până azi nu știu’’. Ce l-a determinat să o iubească? Ocrotirea ei permanentă, blajină și blândă, în special acum în mileniul al III-lea, căutând evadarea, neștiind de ce căutăm evadarea în altă parte, ,,spre partea invizibilă a Lunii’’ (Maria vine… –  p. 72), în loc să o aflăm chiar lângă noi. Numai Ea, atunci când el obosit își pune capul ,,pe genunchii unei epoci triste’’ (Ascultând tăcerea – p. 74) este cea care îl învăluie cu o altă stare care lui îi place nespus: să asculte tăcerea, acea tăcere absolută la adăpostul căreia el i se poate confesa, fără teamă, pentru că se simte învăluit, adăpostit, ocrotit. Oglinda, în care el vede în permanență chipul ei sfânt, este obiectul ce ajută la invocarea unei amintiri, a unei invitații la un dans înălțător și grațios ,,dă-mi brațele – aripi să mi le fac’’ (Invocație – p. 77) ce se repetă doar în serile în care el se îmbracă în frac, la momentul unic al nunții lor, peste care pare că plutește semnul divin ce amintește de Miorița ,,cu tinerețea veșnic la rever/ și gloria peste eternitate,/ la nunta noastră va cădea din cer/ un înger poleit cu pietate’’ (La nunta noastră – p. 105).  

 

George Filip s-a născut la Tuzla, pe malul Mării Negre, pe care a iubit-o și o iubește nespus. Marea cu țărmul ei par să-i fi transmis poetului ceva din sufletul și firea marinarilor: dorința de a vedea din larg farul care o luminează, acolo este pământul, uscatul, siguranța, dar și iubita și speranța lui: ,,aștept la poarta viselor deșarte,/ din carapace roade veșnicia/ și iată că pe țărmuri, hăt… departe,/ un far îmi face semne: e MARIA!’’ (Maria – p. 31). Aceasta este Maria: ,,cea mai blână muză’’ (Septembrie – p. 34), aceasta este cartea lui ,,de dragoste, de ploaie și de dans’’, în care singurul lucru sigur este doar MARIA, pe de o parte și îndoiala lui ,,morganele sunt aproximative’’, precaritatea existenței ,,și stă destinul lumii în balans’’ (La fântână – p. 68), iar el este cu siguranță, muncitorul cu sapa care caută întotdeauna în straturile cele mai adânci ale unei soarte stâncoase și abrupte. Așa cum o recunoaște chiar el însuși, dragă MARIA este un frumos tablou impresionist ce prefigurează un abia întrezărit zâmbet de speranță. Culoarea predominantă este albastrul, cu infinitul nuanțelor lui de stelar, de aurore abia colorate, exprimate prin mângâieri de ,,culori crepusculare’’ (Fragment de zeița – p. 112). Diafanul culorii se transformă dintr-un inefabil într-o realitate palpabilă, ce abia amintește de creația Evei, reluată mai apoi și dezvoltată concluziv în definirea cuplului adamic pe pământ, aceeași și aceeași de fiecare dată, reluată cu constituirea unei noi legături tainice ce repetă acel moment ancestral al creației originare ,,noi doi am marcat Facerea Lumii,/ primii oameni suntem: Adam și Eva’’ (Invocație femeii – p. 114). 

Despre Cezar Ivănescu

george FILIP

 

ZBURA  UN  ALBATROS…

- poetului prieten Cezar Ivănescu-

 

zburda printre cuvinte ca un mânz

şi poposea arare – să ne cînte.

el se zbura din cină către prânz

nebănuind ce-s aripile frânte.

 

zbura…o  pasăre  fără aripi,

un albatros prin cer – sau rândunea.

în crezul lui puteai să te-nfiripi

dacă-i vorbeai de viaţă … te credea.

 

cînta precum o lebădă – tăcînd

şi  tot  aşa  se poleia-n poeme.

nu-i bănuia poetul grav nicicând

pe braconierii dintre stratageme.

 

plîngea … plîngea cu lacrăme uscate.

el  prevedea că norii-i dau târcol.

pe vânători şi cursele truncate

din goană le dădea de-a rostogol.

 

visa mereu şi-o invoca pe Maica

să-i răcorească fruntea arsă-n febră.

când închina câte-un pahar, cu taica,

zvîrleau  ochiade triste spre tenebră.

 

spera…că  înflori-vor  veşnic  - tei

şi că-şi va frînge coasa doamna moarte.

spera…să-nmugurească prin femei

ducîndu-i seminţia spre departe …

 

tânăr a fost CEZAR – la trup curat.

hiena vremii sufletul i-a ros;

şi l-a răpit un vis înfiorat:

piraţii  au  ucis un  albatros …

 

septembrie – 2014,

la Montreal.

 

Ps :

acum zboară prin ceruri – albatrosul.

din slava lor poeţii nu mai cad.

pentru CEZAR eu mi-am adus prinosul

într-un ciubăr cu vin…de la Bârlad!

 

CEZAR  MORTUA…

- Poetului drag Cezar Ivănescu-

 

domnul CEZAR n-a murit.

el  - poetul - s-a-nălţat

pe o flamă de vecie

ca un sfânt adevărat.

 

vestea a lovit turbată

lunecînd din gură-n gură

şi a pus peste revere

dolii de nealb … şi zgură.

 

nu-s cuvinte, n-am putere

despre toate să vă spun,

însă am văzut Copoul

jelind şi plîngînd nebun.

 

soarele privea din ceruri.

luna – presăra tămâi.

maldăre de flori-fecioare

i-a pus lumea – căpătâi.

 

salvele au plîns spre stele,

frunzele fugeau din toamne.

dacă mort l-au vrut vampirii

iubeşte-L tu-n slavă – Doamne.

 

a plecat poetu-n ceruri

 Iaşu-a plîns îndoliat;

CEZAR s-a dus în vecie

ca un sfânt adevărat …

 

 

BOCET…

- lângă Cezar Ivănescu-

 

poet murit

dor infinit

plînge din stea

lacrima grea

suflet s-a dus

la Domnul – sus

trupul stă-n lut

dintru-nceput

un suflet nou

în trup – cadou

răstălmăcind

iar,  înflorind

ninge din stea

iubirea grea

dor de bărbat

perpetuat

în veci slăvind

bocet-colind…

 

Cezar Ivanescu - Poet

Directorul Ed. Junimea - Iaşi

 

 "După 25 de ani de exil poetul George Filip îşi risipeşte talentul inepuizabil în "METAFORE  RISIPITE" - de fapt cel de al cam 21-lea volum

de versuri dăruit cititorilor români de pretutindeni.

Cartea a fost tiparită în nostalgia Ieşilor, la Editura JUNIMEA, şi a prins contururi prin grija marelui poet şi prieten CEZAR IVĂNESCU, cu care, "împricinatul" în discuţie, s-a revăzut, am fost martor, dupa doar 35 de ani. Maestrul Cezar Ivănescu a venit la întalnire de colea, din Târgul Ieşilor. Poeţii s-au îmbrăţişat pe peronul Gării de Nord, firesc, de parcă nu se văzuseră de alaltăieri.

Era seară. Amintirile s-au depănat printre multe halbe cu bere şi pahare de vin roşu şi bun. Nostalgii ... nostalgii.

Personal, în numele cititorilor de pretutindeni, îi mulţumesc maestrului Cezar Ivănescu fiindcă l-a găzduit pe poetul român montrealez George Filip în Editura JUNIMEA, al cărui director este.

NON  MULTAM  SED  MULTUM !"

Românii din Montreal și Cezar Ivănescu

 

Programarea întâlnirii literar-omagiale,  In memoriam – Cezar Ivănescu, pe data de 7 iunie 2008, ora 14.00 (ora 21.00 în România) , părea total neinspirată. Cine va renunța la  deschiderea campionatului de fotbal, pentru o întâlnire în cinstea unui poet, fie el  chiar renumitul bard moldovean Cezar Ivănescu?  Așa se întrebau unii sceptici. De vină, lipsa de informare a  organizatorilor - Asociația Scriitorilor Români din Canada și Cenaclul ”Candela de Montreal”, rupți de pasiunea pentru jocul numit prin America de Nord  - ”soccer” și cam pe ultimul loc în ierarhia sporturilor de masa. Dar nu a fost așa, chiar daca în prima jumătate de oră nu erau prezenti în singura sală de spectacole mai “ca lumea”  a comunitații române din Montreal (la biserica ”Buna Vestire”) decât aproximativ 25 de persoane. Treptat, treptat, numărul participanților s-a dublat. Din toate colțurile Montrealului, ba chiar și din exterior, au apărut iubitorii pasionati de poezie, de Tară și de neam.

Programul susținut spre cinstirea marelui dispărut, titan al culturii românești, s-a desfășurat astfel:

 Pentru inceput, maestra Stana Bunea, harpistă de talie mondială, i-a intâmpinat pe participanți cu muzică divină, mângâind coardele sufletelor celor care au lasat totul la o parte  pentru a fi  prezenti la eveniment.  A urmat slujba religioasă, de pomenire si  sfintire a colivei, covrigeilor, vinului si a berii negre – preferata Maestrului. Dupa cuvantul de bun venit al lui Victor Rosca – din partea Cenaclului  “Candela de Montreal, subsemnatul, dupa o scurta prezentare a programului si a prieteniei mele cu marele disparut, am citit  un minunat si impresionant omagiu scris de poetul Laurian Stanchescu – Tragismul vieții poetului Cezar Ivanescu, la Iasi, lânga trupul neinsufletit al lui Cezar, chiar in ziua inmormântarii. Acest mesaj scurt, dar pofund, i-a impresionat puternic pe ascultători. Maestra Stana Bunea, alternativ cu programul, a interpretat arii din Bach, Haendel, Donizetti precum si din anonimi ai secolului XVI.  

Apoi s-a citit “O evocare post-mortem a poetului Cezar Ivanescu, pentru fratii nostri canadieni” trimisa de scriitorul Ion Murgeanu, fost coleg si prieten cu Maestrul, cel care a elucidat multe animozitati referitoare la poet si opera  sa.

Poetul George Filip, vechi  prieten cu Cezar  cu mult inainte de a alege calea exilului, a recitat o impresionanta poezie dedicata Maestrului numita “Va spun despre Cezar”.  Maestra Stana Bunea a acompaniat magistral recitarile, inspirata ad-hoc de poemele recitate.  A revenit poetul George Filip   care a citit un minunat si impresionant eseu,  “La al  treilea gong”.

Profesoara Doina Hanganu a recitat poemul Descantec, poeta Vochita Vadan a recitat poemul Supremum vale si poeta Mariana Munteanu a recitat poemul Extaza. Eu am mai recitat  Doina (Oralitati) si unul din poemele mele favorite, despre care Maestrul mi-a destainuit  ca l-a creeat in anul 1968; este vorba de unul din poemele  vizionare  Rod (! nu-si uita carnea tiparul ei ciudat…!) - tradus in limba engleza - Seed Time and Harvest, de Muguras Maria Petrescu. Tot asa cum l-am recitat la ultima lansare de carte a Maestrului, la Opera din Tirana (in limba engleza - recitare apreciata de Poet) tot asa l-am recitat si la Montreal. Apoi s-a audiat Testamentul lui Cezar Ivanescu, s-au ascultat unele din impresionantele cantece  compuse si interpretate de Maestru (plus Doina lui Eminescu) si s-a vizionat in premiera absoluta ultimul clip cu Cezar si subsemnatul,  realizat la Tirana de iubita fiica a Poetului, Clara Arustei.

 … Anumiți trepăduși/ trepădușe care se dau organizatori de evenimente culturale în numele românilor din Canada, ca de obicei, aveau alte treburi si nu au participat la eveniment. Unii scriitori din Asociatie au lipsit motivat, altii total nemotivat. Un “mare” organizator de susanele cu artisti aduși din Romania la Montreal (nu-i dau numele să nu-l huiduie lumea), a promis ca va anunța prin email evenimentul,  dar nu a facut-o…..Cand am intrebat in sala daca exista cineva care a primit  de la ”onorabil” email-ul în cauză, am aflat – nu neapărat cu mirare, bănuindu-i caracterul, că nimeni nu a primit așa ceva. De ce oare?  Deci, avem și noi pe aici, prin Montreal, ”faliții” noștri. Categoric, avem o problemă de comunicare cu cei aproape 50 000 de suflete de romani care respiră aerul provinciei Quebec.

 

 Dar oricum, asa cum i-a spus lui Cezar marele Constantin Noica, “… peste tot am simtit ca este vorba de ceva “sacru” in scrisul d-tale.”) - tot asa si noi, am simtit  ceva sacru in evenimentul de la Montreal.

 

Drum bun spre eternitate, Maestre Cezar Ivanescu!

 

 

Semnez cu umilinta unui prieten pentru vecie,

Alex Cetateanu

Iunie, 2008, la Montreal.

P.S.: Va rugam aveti in vedere cele de mai jos:

Presedintelui Romaniei,

Excelenta-Sa, Domnul Traian Basescu     Montreal, 7 iunie 2008

Stimate Domnule Presedinte,

Noi, romanii din Montreal, prezenti astazi la intalnirea, In memoriam - CEZAR IVANESCU, organizata de Asociatia Scriitorilor Romani din Canada (Cenaclul Eminescu) si de Cenaclul  “Candela de Montreal”, va rugam sa dispuneti initierea unei anchete pentru elucidarea mortii marelui poet roman Cezar Ivanescu, medaliat cu “Steaua Romaniei” in grad de Comandor.

Cu deosebita stima,

Participantii la intalnire.

 Aici este grăirea mea!

                

REMEMBER 

Acum doi ani m-am reîntâlnit cu poetul Cezar Ivănescu după o lacună de peste treizeci de ani. Pe mine, statul comunist m-a gonit de acasă spre infernul democraţiei occidentale, iar pe Cezar, ghiavolii roşii l-au păstrat în iadul din România, să stoarcă binelea şi toată znaga din el. Lăsasem în urmă raiul meu canadian şi trecusem Oceanul spre România. Aveam cu mine o traistă de dolari şi o valiză cu foste doruri, din care rumegasem prin pelerinajul exilului meu.

Ne-am îmbrăţişat pe peronul Gării de Nord. Eram cu prietenul meu, şi el exilat, scriitorul Alex Cetăţeanu. În ciuda noianului de ani, ne-am adulmecat lesne de parcă nu ne mai văzusem de la chiolhanul de alaltăieri. Ce să ne spunem şi despre ce?!? Am discutat despre nimic şi despre nimicurile vieţii şi ne minţeam reciproc, cum că nu ne-am schimbat deloc. Ca o răzbunare, poetul Cezar Ivănescu mi-a publicat, urgent, la Editura  JUNIMEA două volume de versuri. Ah…timpul! Am mai ciocnit cupele de vreo câteva ori şi iarăşi ne-am despărţit. Îl aşteptam pe poet să vină la Montreal, să-l sărbătorim, să-l plimbăm pe la Niagara si pe la alte minuni, să-l ducem la pescuit şi chiar la fete… Dar poetul n-a trecut Oceanul.

Prietenul Alex Cetăţeanu a plecat, în aprilie anul acesta, spre Ţară cu intenţia vădită de a-l întâlni pe poetul nostru drag. Eu, de departe, eram gelos pe ei. Mai ales când am aflat că au plecat cu treburi scriitoriceşti la Tirana, în Albania. Le-am trimis chiar un mesaj electronic, prin care am dat evidente semne de gelozie şi chiar de răutate. Urma ca în vara apropiată sa vizitez iarăşi Ţara şi să-l reîntâlnesc pe poet. Dar destinul ne-a pălit pe toţi cu parul în cap: scriitorul Ioan Barbu, din Vâlcea, m-a anunţat, printr-un mesaj confuz, pripit şi îndurerat, că CEZAR al nostru… a murit puţin la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Ştirea a fost confirmată la TVR Internaţional.

Alex l-a vegheat până în ultima clipă.

De departe, cred că poetul Cezar Ivănescu a închis ochii murmurând, cum doar el ştia cânta, un vers atât de drag lui şi nouă: „Când eram mai tânăr şi la trup curat…”

Poetul Cezar Ivănescu a murit în timp ce nescriitorii actuali benchetuiau la UNIUNE şi-şi împărţeau premii şi fala de spoială. Si mai cred că ultimul cuţit i l-a împlântat în spate  nemernicul-trădător-securist, antipoetul mircea dinescu, cel care a insinuat în presa română cum că poetul atât de pur ar fi fost cândva turnător la securitate.

Eu sunt ferm convins că la doar 66 de ani poetul Cezar Ivănescu a închis ochii demn şi n-a ocărât-o nici măcar pe hârca neagră care i-a stins ultimul sfârc de lumânare.

ce-o mai fi prin cer – poete?

cum te-mpaci printre minuni?

pe Pământ, ca de-o vecie:

oameni răi şi … oameni buni …

Înlăcrimat, am aşternut aceste rânduri în vecinătatea a două pahare cu vin roşu, ca sângele Domnului, bun şi mare. Este ultimul pahar pe care-l ciocnesc pe Pământ cu poetul-prieten.

CEZARE… HRISTOS  A  ÎNVIAT!

GEORGE FILIP,

poet din Montreal

(„Curierul de Vâlcea”, nr. 5234/ 30 aprilie 2008)