george Filip

ZÂMBETUL IOANEI

Chiar dacă Soarele degerat de pe cerul de afară nu-i de acord, eu îmi pun tinereţea la rever şi-mi mîn ducipalii spre un anotimp adolescentin ... şi nu aşa,într-o doară. Acolo mă îmbraţişez cu „Zâmbetul Ioanei” , adică al Doamnei Ioana Zamfir. Zâmbet pe care îl zidesc cu sfinţenie în veşnicie. De ce? Fiindcă la azăvada acestui zâmbet feminin, matern şi fraternitar mi-am odihnit eu un pogon de tinereţe pe la vremea când mă „exmatriculase o puşcărie de pe la Severin. Îmi propun, sincer vă spun, să scrijelez pe sfânta hârtie imaculată portretul unei Dam-ne românce - al minunatei Doamne IOANA ZAMFIR. Şi ... fiindcă mă tem de suspiciunile comapamondienilor mei, vă spun că nu mi-am proptit copitele ştartului în portretele feminine cele-bre ale literaturilor lumii, sau ... c-aş încerca un plagiat subtil la “Zâmbetul Giocondei”. NU!. Deoarece segnor Da Vinci a făcut din opera lui o şaradă, o enigmă feudală pe care ordinatoarele noastre de azi încă nu le prea elucidează ... Iaca ... ba car fi fost vorba de un autoportret, ba c-a avut model muierea unui cizmar vecin etc ...

Cititorule drag, eu cioplesc în cuvinte zâmbetul real  al Dnei. Ioana Zamfir.

‚Mneaei s-a născut într-un modest sat românesc de câmpie - Moldoveni - din Ialomiţa. Aripile tiereţii au dus-o pe la Liceul bucureştean „Aurel Vlaicu”, pe la fabrica de scriitori inventată de ideologii comunişti ai timpului  şi pe la Facultatea de Filologie din Bucureşti.

Zâmbetul nostalgic al câmpiilor tinereţii au retopit-o în reporteriţă, redactor, până la înălţimea de realizator de emisiuni la Radio-difuziunea Română.

Acolo şi aşa am cunoscut-o cândva pe această zâmbăreaţă tămăduitoare.

Mărunţică, plinuţă şi blondină ea ilumina coridoarele lungi şi largi ale Castelului radiofonic. În biroul ei nu te cutremurai ... erai de-a dreptul hipnotizat de zâmbetul ei fermecător şi protector, de glasul ei de dropie şi de podoaba-i capilară furată inconştient din mătasea de porumb.

Trebuie să-mi justific scrisele acestea.

Cândva ... obosit de prigoană, i-am bătut şi eu la uşa de la „Magazinul Femeilor”. A privit senină peste cele câteva poeme ...

- Bine ... o să le pun într-o emisiune.

- Dar Doamnă ... ştii ... eu tocmai am ieşit ...

- Poete, acum nu ai ieşit, acum ai intrat în biroul meu. Bine ai venit!

... Şi am fost bine-venit multă vreme. O bună parte din cumplita mea existenţă îmi era asigurată de colaborarea cu zâmbăreaţa  Ioana Zamfir.

Mă-ntrebam mereu dacă ştie „cine sunt” şi m-am convins ulterior că ştia!

Tocmai de aceea înşir acum  aceste baliverne. Zâmbetul Ioanei devenise pentru mine un simbol al reuşitei.

Căsătoria cu realizatorul de filme Atanasie Toma îi pria. Am scris odinioară, pe undevaşilea, că la nuntă i-a fost oaspete şi poetul Nicolae Labiş - care i-a dăruit un poem în manuscris.

Din căsătoria ei a răsărit şi DANA, azi Doamnă şi ea - cu multiple carate.

Timpul pervers a tot curs şi s-a întîm-plat ca prin exilul meu inimaginabil de lung s-o regăsesc pe IOANA. Graţie incomensurabilului scriitor liric IOAN BARBU - din Vâlcea.

-Alo...Montrealul?

Şugubăţ ca de obicei am răspuns: nu doamnă, aici este poetul total G.F.

- Păi ... pe el îl caut. Ce mai faci Omule?

- Iaca bine ... Dar cine sunteţi?

- Sunt eu...Ioana Zamfir.

-Ioana ... zâmbet etern! Unde eşti?!?

-La Bucureşti...cu bătrâneţea...

- Ioano ... Ioano ...

- George ... George!...

După ce a arat bine miriştea ei de viaţă Dna. Ioana Zamfir a oferit semenilor ei cititori volumul de povestiri „Din dragoste pentru căţei”.

 

 Deşi, cândva, eu ştiam că chiriaşii vieţii ei erau papagalii Piculin şi Piculina. Ea a

scris cărţulia aceasta ca o mărturisire a veşnicelor nopţi  petrecute la masa de scris, testament lăsat în memoria oamenilor. Şi dacă n-aţi înţeles - acestea sunt nişte însemnări literare dedicate vieţii, inteligenţei şi ataşamentului total al câinilor faţă de Om. Dar zâmbetul Ioanei s-a topit şi într-un volum de versuri.

„Cine-a spus că  moartea-i moartă minte.

Ea va fi o veşnicie - vie.

Geamănă cu viaţa, os de oseminte

Fără viaţă, moartea n-are cum să fie.”

 (Din poemul SUVERANA)

După vreo patruzeci de ani volumul „Din teamă de Da, din spaimă de NU”

mi-a sosit la Montreal, prin poştă, cu următorul autograf: „pentru Măriuca şi iubitul ei so ţ... să fiţi mereu tineri şi frumoşi” Pă i... se poate, că doar „eternitatea s-a născut la sat” , ne învaţă poetul LUCIAN BLAGA. Iar noi, IOANA, MARIA-MEA şi eu suntem ori-ginari de prin sate româneşti. Ne-apasă ei, anii, dar zâmbetul Ioanei este cu noi.La revedere Doamnă! ... Pe (care?..)curând ... 

Ianuarie – 2015, Montreal

Doamne,

mă închin cu smerire Ţie, azi, sub faldurile Tricolorului Românesc. Ce minunat: fraţii şi părinţii de acasă au astăzi o zi minunata: ZIUA TRICOLORULUI. Pe mine m-au gonit de acasă ... Ştiţi Dvs. cine ! Din neagra mea străinătate vin şi eu la sărbătoare. Nu mă roagă nimeni să iubesc Tricolorul. Am umblat cu el pe umăr prin Austria, Germania, Franţa şi ... Canada. N-am aşteptat să-mi spună Preşedintele ROMÂNIEI să arborez, arborăm steagul nostru pe acolo pe unde mai respirăm româneşte. Din, păcate, cam nimeni n-a răspuns la apelul Preşedintelui nostru. Tricolorul Ţării mele flutură în balconul meu de la etajul trei. Eu şi Maria-Mea ne închinăm la el dimineaţa, vorbim cu steagul nostru şi îi spunem păsurile noastre. Toţi românii din Montreal ştiu că  "acolo unde flututură un tricolor locuieşte POETUL şi că acolo unde locuieşte POETUL flutură un Tricolor românesc" Unora de pe aici nu le pică bine,dar eu o ţin pe a mea : TRĂIASCĂ TRICOLORUL !  Azi, sub faldurile Tricolorului drag, am scris un poem trist pe care vi-l transmit şi Dvs. AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

POEM  SUB  TRICOLOR

scarabeii lucizi s-au dus pe plaja comună
democraţia nudă făcea propagandă
normal : vagabonzii politici actuali
o tratau ca pe o vagaboandă :
pune-ţi FA fusta - foiau în jurul ei - testicularii
şi cântă proasto internaţionala
dacă vrei să coincizi orizontal  -  cu mai marii.
falsa democraţie concretă cu frunza Evei bine lipită
bolborosea din oracole şi
îi ducea pe nebuni în ispită.
Soarele  -  mai ştiţi : VOTAŢI SOARELE !
profanat rânjea printre ziduri-paragină
domnii pseudo- intelectuali scuipau pe ochelarii
de sub care au pângărit istoria cu-acea pagină

tîrînd REVOLUŢIA  FURATĂ în paragină

atunci am trântit tricolorul murdar în pămînt

apoi ne-am rugat la Dumnezeul cel sfînt

să închidă puşcăriile, să sece Canalele

Domul trist nu ne-a ascutat osanalele


şi-n voia Lui poruncind  mai rău să ne fie
ne-a dat un hibrid puhav de democraţie
să ne mântuim de toate păcatele
şi-n vecii-vecilor să nu mai facem şi altele.


lumea vrăjită, obosită, smintită,
creştină...vai !, lume nouă
Dumnezeu v-a dat şansa la invpluţia din  ' 89
când v-aţi trimis copiii în stradă, să moară


într-o revoluţie imaginară
pentru destin, pentru credinţă şi ŢARĂ
iar voi  părinţi, aţi privit din balcoane;
nu v-aţi ridicat Gheorghe, Vasâle, Ioane ! ...


 şi iată: acum, după o chită de ani
ne mână Ţara o şleathă de golani
pui de comunişti cu docrina spurcată în gură
seminţe roşii din iad - de nomenclatură.


voievozii, se-ntorc trişti prin morminte,
cum  pângăresc turbaţii  datinele sfinte
şi noi n-avem puterea să dăm un nou ROMÂN
să fie peste Ţară şi peste noi stăpân


şi-aş vrea iubită Ţară, sub vechile-ţi hotare
cu-o nouă demnitate să te înalţi spre soare
şi să se afle-n vremuri de datini mari şi mit
că-n vremuri de restrişte POEŢII n-au murit !

2009 – la Montreal

Scrisoare din Montreal.

 

Iubită  ŢARĂ,

Stimate Dle. Preşedinte KLAUS IOHANNIS,

 Bună dimineaţa!

Vă scrie poetul george FILIP, din Montreal - Canada. Port în corola vârstei75 de ani, dintre care 33 de exil. Scriu cu mâna şi cu sufletul tremurânde, emoţionat şi din nou  încrezător că speranţa românilor nu a-nvăţat încă să şi moară. Raţiunea naţională a ROMÂNIEI v-a înălţat la rangul de PREŞEDINTE – şi de ce nu, mai poetic spus - la rangul de DOMN al ŢĂRII  ROMÂNEŞTI.

Dle. Preşedinte, eu, poetul, am fost prigonit din ŢARA mea în perioada de maximă îndârjire comunistă împotriva demnităţii umane. De aceea mi-am luat cu mine, pe drumul lung, doar demnitatea. Pe balconul casei mele bate din aripi TRICOLORUL. În fiecare dimineaţă îmi salut stindardul, şi prin el - ROMÂNIA de departe. Am publicat prin exilul impus vreo 40 de volume de versuri. Cu lacrimi şi cu cerneală de doruri am scris mereu despre patrie, speranţă şi prosperitate. Mâhnit, uitat şi marginalizat de CEI de acasă am fost adesea tentat să renunţ la cetăţenia de român.

Dar victoria ŢĂRII şi a Dvs. în alegeri m-a recuperat.

Să nu uitaţi niciodată că noi, adevăraţii români ai exilului exprimăm vocile marilor BRÂNCOVEANU, BĂLCESCU, ELIADE, ENESCU etc.

Vă rog ca lângă tinereţea Dvs. să purtaţi cu mare  mândrie şi mereu - DEMNITATEA.

Poporul român a trecut şi curge prin istorie răbdător şi tolerant. Nu vă propun negocieri sau aranjamente, dar vă cer să fiţi DUR, DEMN şi DREPT. Iar nouă, adevăraţii ambasadori ai ROMÂNIEI în exil – să ne daţi încrederea şi dreptul de a veghea pe mai departe la zborul destinelor naţionale ale ROMÂNIEI, spre mari împliniri.

Iată, la 1 Decembrie vom sărbători împreună, ca în datini, ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI.

La mulţi ani iubită Românie, la mulţi ani popor demn de români, să ne trăiţi Dle. Preşedinte KLAUS IOHANNIS!!!

poet român

George FILIP

17 noiembrie – 2014, la Montreal.

 

 

 

Vine vine moş Crăciun

George FILIP
MONTREAL :

VINE ... VINE MOŞ-CRĂCIUN ...

Facem un popas la Clubul de Aur al vârstnicilor din Montreal, acolo unde Preşedinte este onorabilul Dr. Paul Dăncescu. Chiar dacă doar fulguie rar, pe derdeluşurile cerului se-aud trecând sănii şi peste noi ninge cu fermecătorii zurgălăi ai copilăriei. Şi suntem abia în joi seara, 3 decembrie. De ce am devenit copii în sala de festivităţi, cu ferestrele largi spre afară şi cer ?

Va spun secretul. Fiindcă maestrul compozitor Costache Zorzor, la cei doar 82 de ani, împreună cu doamna Lia-Elena, muza sa eternă, după cum ne-a prezentat-o, ne-au pregătit o mare surpiză, ba chiar, unora, nişte cadouri rarisime.
În preambulul întâlnirii maestrul Zorzor ne-a oferit o audiţie muzicală cu ultimile sale compoziţii înregistrate pentru o suită de muzică de cameră.

Din trio face parte, cu vocea, renumita Mioara Cortez, soprano spinto lirică şi pianistul Jean-Pascal Hamellin, şeful Orchestrei PHILHAR-MONDIA MUNDI de MONTREAL.
Am plutit în această stare de zurgălo-terapie cam 30 de minute. Cred că nimeni nu mai respira. Nu se auzea nici măcar zgomotul fulgilor.

După foarte merituasele aplauze, improvizatul Moş-Crăciun, adică maestrul Zorzor, a scos din traista sufletului şi a strădaniei sale cadourile despre care aminteam mai sus. Este vorba despre un disc pe care domnia-sa a înregistrat trei cântece inspirate din versurile unor poeţi români. În fruntea celor trei s-a aliniat poetul clasic Alexandru Vlahuţă, cu versuri pentru melodia IUBIRE.

Doamna Ileana Anghel Meşter, pictoriţă de icoane pe sticlă, dar şi poetă, ne-a mângâiat sufletele cu versurile din melodia ICOANA PE STICLĂ.
Subsemnatul G.F. m-am produs cu muzica pusă pe un poem din volumul Ţara din Lacrimă, intitulat - 1877 - TREC DOROBANŢII.
Distincţiile au constat în aplauzele ascultătorilor, în îmbrăţişările cu maestrul Zorzor şi cu distinsa gazdă Dr. Paul Dăncescu şi în fotografiile de grup cu muzele şi prietenii noştri.
Nu ningea dar în aer se preconizau fulgii iar în inimile noastre răsunau zurgălăii. Pe aripile dorului gândurile ne-au zburat spre Ţara dorurilor noastre - ROMÂNIA.
Şi-o să ne-alegem un PREŞEDINTE bun, să trăim mai bine.


Şi ... ce mai tura-vura: VINE ... VINE MOŞ-CRĂCIUN !

Foto : Maria FILIP
noaptea lui 3 decembrie
la MONTREAL

 

Despre Cămaşa sufletului

george FILIP

- Montreal, septembrie 2009 -

 

MARIANA GHEORGHE :

ARESTAŢI-I SUFLETUL !

 

Nici prin gând nu-mi trece a gîndire s-o numesc fetiţă, femeie, sau chiar mamă. Aceste atribute sunt doar minuscule particule de scrum rupte din siajul unei comete în trecere.

Oameni buni, gîndesc, scriu şi vă grăiesc despre o poetă.

Mariana aceasta, poate prea mariană prin profunzimea micii noastre universalităţi, mi-a intrat în bunkerul meu de creaţie ca o musafiră clandestină.

Înaintaşii ei, adică cercetaşii, perverşi şi iuţi la minte precum unul Ulise, au fost, mai din-tâi, câteva manuscrise. Vă jur că mi-a venit să urlu: în versurile ei se înşiruiau cuvinte abacadabrante şi ochiul meu a înlăturat, nu prea lesne, balastul, lăsînd se se întrevadă prin filtrele minţii doar poezia. Despre expeditor nu ştiam nimic: vârsta, preocupările,orientările ... nimic. Un ştiu de ce, mi-o închipuiam pe Mariana exact ca pe " fetiţa cu chibrituri " care-i cerşea lui Dumnezeu dreptul legitim la viaţă şi de a părivi dincolo de sălbaticul nostru real-cotidian. Graţie filtrelor ogicii mele, transpirată pe incomensurabilul tărâm literar, i-am intuit vârsta. Dar nu i-am spus niciodată nimic. Eu o credeam, minţind, o naivă poleită cu har, iar ea mă credea, probabil, un Ceahlău de înţelepciune şi se tot închina la zei imaginari.

În acest joc subtil, şi cam meschin, de-a bumerangul, s-a născut marele nostru dialog conspirativ. Mariana vroia să-mi smulgă sentinţa: este poetă. Eu m-am metamorfozat într-un sadic şi n-am semnat niciodată un asemenea certificat.

Dar am început s-o public pe ici-colea...Şi nu i-am iertat niciodată nici cea mai mică discordanţă sau nealternanţă  a sunetelor eliptice transformate, pe hârtie, în litere scrise. Simţeam că chelfăneala mea cam sadică o durea, dar olteanca, hărăzită să-şi cosească pogonul, se făcea că durerea canoanelor mele n-o doare, - şi se tot autoşlefuia, pe furiş.

Vă propun un respiro :

" La un moment dat,captivant, am început s-o conturez într-o extraterestră, goală, pe malul Mării mele cea Neagră, şi pe care nu o împart cu nimeni.

După ea alerga un frumos pescar, cu o funie udă şi groasă şi o tot pleznea peste ţâţe, peste spate, peste şolduri şi glezne. Dar fiinţa zidită într-o divină culoare prazulie, nu se prăbuşea. La un monent dat a sărit în spumele Mării şi dusă a fost..."

Nici până azi , nu ne-am văzut niciodată. Între Montreal şi Vancoverul ei sunt peste 7.000 de kilometri. Cu arcele fanteziei  străbatem drumul, cu piciorul divin e mai lesne.

Şi iată că primii azi-dimineaţă un plic mai dolofan în care se afla şi un volum de versuri

" Cămaşa sufletului " - semnat de … Mariana Gheorghe.

 Şi îmi mai scrie, trec la timpul prezent, pe un petec de hârtie alb, virgin şi tolerant:" Dacă poţi, trimite-mi aprecierile tale, pe care să le citesc la lansare. Cât de mult te rog ? Atât cât mi-ar trebui să pot atinge mâinile tale pline de har..."

Deci iată trădarea: cu Cămaşa sufletului pe ea, sau fără, Doamna Mariana Gheorghe vine cu volumul împricinat şi vi se recomandă ca poetă. Eu ce-aş mai putea spune? Mi-a fugit din laborator, spre gloria mundi, şi-mi rămâne doar dreptul să declar: Da, lume, Mariana este o poetă!

Şi mă mai roagă, insistent, să scriu ceva despre ea. Nici nu gîndesc ! Mai bine citez câteva versuri din desăvârşirea scriselor ei - şi o fac, fără să o-ntreb … au  cine este prinţul din GRĂDINA CU IUBIRI ?

iubite, tăvălită-i grădina cu iubiri.

de multe ori grădina e straşnic îngrădită:

de-o parte-un pâlc de lacrimi, şi unul de măslini,

de altă parte umbra mişcându-se-obosită.

 

în toamna de tăcere, ce tocmai a trecut,

nebuni grăbiţi noi fost-am şi, uite, c-am uitat

s-ascundem întâmplarea acelui început

din cuibul ierbii-nalte, sun soarele de-agat.

 

îşi scoate iarna colţii, iar botul ei de gheaţă

adulmecă o urmă de caldă rumeneală.

prin iarba tăvălită zăpada se răsfaţă

şi-n jur e doar mireasmă de dulce oboseală.

 

să nu lăsăm, iubite, grădina pustiită,

la vremea când măslinii sunt plini de flori şi miere,

când razele se-adună pe fruntea încreţită,

iar lacrima îmi rupe şiragul de mărgele ...

 

Vedeţi cu câtă dezimvoltură ne vine o poetă terriană, să ne înveţe iubirea în acest incestuos mileniu al 3-lea,  să  propăduiască dragostrea?

Voi tineri, voi oameni, nu uitaţi să vă iubiţi fiindcă fără Dumnezeu nimic nu este.

Oameni, arestaţi-i sufletul poetei Mariana Gheorghe şi duceţi-l acasă, în amforele iubirilor voastre. Dar vă rog ca tirada aceastor scrise să rămână între noi. PUNCT! 

 

la Montreal, cu sufletul ACASĂ

george Filip

UN  ZÂMBET  PRIN  CER

 

acolo ... sus ... prin văile veciei,

în cer – pe scena marelui AMIN,

printre cei paji, la poarta veşniciei,

un înger este – NICU  CONSTANTIN.

 

el a trecut pe-aici ca o clipită

şi ne-a privit duios prin ochelari.

nu l-au tîrît arginţii în ispită,

nici rânjetele mahărilor mari.

 

pe scena vieţii n-a fost o paiaţă.

din zâmbete îi izvorau idei

şi mari simboluri spre-o mai bună viaţă

cu noi orânduiri – cu nou temei.

 

îl plîngem noi, că fructele de geniu

n-au pîrguit din marele actor.

aşa a fost să fie...prin mileniu

artistul a trecut  -  un călător...

 

rămîne tristă Doamna lui Măndiţă.

noi ne lăsăm privirile în bernă.

nea NICU a rămas ca o mlădiţă

de verde – către dragostea eternă.

 

’l-aplaudă prin slava lumii sfinţii.

ne lasă-atâtea lacrimi în şirag ...

- te-aşteaptă Dumnezeul şi părinţii;

ia-ţi trupul tău şi du-te, prieten drag.

 

acum – la Eforie-Sud e noapte

şi cerul Mării Negre e senin.

... se-aud domoale murmure de şoapte:

sunt semne de la NICU  CONSTANTIN.

 

Septembrie – 2014,

la Montreal

 

 

george FILIP

E  TOAMNĂ  IAR ...

 

La data de 15 septembrie a acestui an 2014 s-au împlinit 5 ani de când marele actor comic român NICU CONSTANTIN a plecat la cer – nu chiar zîmbind.

... Răşina persistentă din coala imaculată de sub priviri. Îmi miroase tare a sfârcuri de lumânare. Trebuie să scriu despre prietenul meu şi-al întregii Ţări – actorul risipitor de voie bună şi chiar râsete în hohot. Dar îmi tremură mâna. Şi glasul Şi sufletul ... Să-ncerc. Mă reîntorc pe aripi de fantezie în paradisul trist al copilăriei noastre. Adică la acel petec de rai puţind a trotil şi praf de puşcă de pe malul Mării noastre cea Neagră. Atenţie ... este prima oară când zic şi scriu NOASTRE, fiindcă ... da! ... Marea mea cea Neagră de la Tuzla şi Eforie Sud este şi-a prietenului meu de o viaţă.

Aşadar m-am întors în vreme cu vreo 65 de toamne. Că atunci ne-am împrietenit – toamna. Când crăpa coaja pe nucă iar noi regăseam prin clasele primare băncile ponosite, ca iezlele pentru cai, mânjite cu roşu şi puţind a ploşniţe şi motorină. Dar nu climatul cazon al şcolii a legat prietenia noastră – ci Marea, cu râpele ei periculoase, uliţele Tuzlei, străduţele micuţului oraş cu asfalt topit, vara, care ni se lipea de tălpile goale, bostănăriile turceşti din care furam noaptea, cu cotiga trasă de noi, pepenii cei melemeni, cariera de piatră a acelui  moş Bekir, pescăria lui Tomescu, cişmeaua de la Kainaci, de unde cărau tuzlenii apă la oraş cu sacalele, trăsurile cu cai zdraveni care plimbau pe ştabii comunişti cu presupusele lor cucoane, cuptorul de la cărămidărie, Lacul Tekirghiol, pe care-l treceam înotînd câineşte, până la castelul lui Frunzescu, pentru a fura lubeniţe...şi Soarele dogorâtor şi Luna, cu care ne înveleam noaptea prin fânul de pe cîmp şi toate minunile copilăriei noastre inconştientă.

Şi iacă-aşa am ţinut-o noi un bun fuior de ani. Până când pubertatea ne-a despărţit gonindu-ne în valurile mari şi periculoase ale vieţii imprevizibilă din pruncia noastră tristă.

Eu, flămînzind prin Bucureşti, cu buzunarele doldora de poezioare, aflasem că NICU deve-nise actor. Nu-l căutam dintr-o totală jenă financiară. El se realizase ... eu – nu! Cu greu m-am înfiripat şi eu, dar mereu cu coarnele de berbec spre nelegiuirile timpului. Ne-am revăzut sporadic, Dar ruptura totală s-a pro-dus când Nicu Constantin a rămas în Ţară iar eu am fost huiduit de destin spre exil.

Nicu, cu trupa lor, cu Măndiţa lui, veneau adesea pe la Montreal. Eu mă lăudam pe dea-rândul c-am fost colegi de clasă şi etc...etc. Dar nici dracul nu mă credea. Fiindcă prin exilul nostru blestemat nimeni nu crede absolut nimic de bine despre ceilalţi. Se salvează cine poate!

Nicu a aflat de tărăşenie şi-ntr-o seară, la o cârciumă mai de soi, după spectacol, în toiul sindrofiei a strigat tare la microfon: este ade-vărat, poetul acesta al vostru a fost colegul meu

de bancă! Suntem fraţi de sânge şi seara aceasta i-o dedic lui. Vom bea, vom fuma şi vom plînge împreună ... Şi chiar aşa am făcut.

Ne-am reîntîlnit prin România. Amândoi eram realizaţi materialiceşte. Numai că Măndiţa lui era tare îngrijorată de sănătatea

veselului actor. Medicii prieteni forfoteau cu droaia în jurul lui, la spital. Spre dezamăgi-rea tuturor ... Nicu a tras cortina după ultimul skeci – a murit!

Au trecut deja cinci ani. În acest septembrie ar fi împlinit 76 de ani. A fost înmormântat pe aleea principală, chiar la intrare, pe stânga, în cimitirul din Eforie-Sud. L-am vizitat şi acolo, înspăimântat la rându-mi, însoţit de pu-ternica şi iubitoarea lui Măndiţă. Nicu nu rostea o vorbă, mă privea adânc şi parcă mi-ar fi cerut o ţigară.

... Sperăm că în toamna aceasta un bust al artistului va fi aşezat într-un parc din apropierea locuinţei lui din Bucureşti. Voi fi acolo, să-i recit versuri şi să ne depănăm alte şi alte amintiri.

E toamnă iar şi multe vor mai trece ...

Montreal – 2014

 

REMEMBER - NICU CONSTANTIN

 

Actorul NICU CONSTANTIN mi-a fost coleg de generaţie. Plecarea lui la cer a întristat Ţara şi vestea tristă a ajuns şi-n pragurile prietenilor şi admiratorilor din îndepărtatul Montreal. Inima lui abia a încetat să bată şi deja vorbesc despre el la trecut. Amândoi am fost biciuiţi de vântoasele Mării noastre cea Neagră şi de cnuturile politice ale tinereţii noastre fragede şi neputincioasă. Familiile părinţilor noştri au fost prietene. Noi doi am bătut desculţi drumul şcolii elemen-tare situată la hotarul dintre Tuzla mea şi Eforie sud, orăşelul lui de reşedinţă. Am fost chiar colegi de bancă.In ciuda vicistitudinilor NICU strălucea printre elevi." Ochelaristul " - cum îl porecleau puştanii, a descoperit scena şi microfonul de foarte timpuriu. La căminul cultural, care şi-acum se mai ţine într-o rână, NICU se producea cu scheciuri şi poezioare satirice de el scornite. La vremea aceea l-a descoperit Mircea Crişan care l-a dus pe marea scenă a bucureştiului.Privind viaţa prin ochelarii lui magici a descoperit lumea,a studiat, s-a autoinstruit, a trecut prin scoli pe specific şi a urcat în carieră treaptă cu treaptă.Prietenia noastră în Ţară nu a strălucit de carate. Eu am fost prigonit în negrul exil iar NICU a rămas pe scena tragediei poporului român.După mulţi ani ne-am reântâlnit la Montreal. Fireşte, după spectacol, pe el şi pe Măgduţa lui i-am invitat la mine acasă. Eram încă burlac. Au venit cu noi şi prietenii mei Daniel şi fotograful Laurian. Aveam de toate, dar ... stângaci ca mai toţi bărbaţii.Noi ne-am instalat la umbra paharelor cu vin. NICU lângă cupa cu de cel alb, febleţea lui.Măgduţa lui a inventariat repede casa, mai ales bucătăria.

- Nicule ... avem de toate : brânză, roşii,unt, cotlete ...

- Ţi-am şoptit eu dragă că GIGEL este gospodar. Afirmă-te te rog.

Aşa rămăsesem pentru NICU din pruncie, Gigel. Anul următor ne-am reîntâlnit la NICU acasă, la Eforie sud. După noi...şi fotograful Laurian. Doamna Măndiţa s-a întrecut din nou în de-alde pun-te masă, ia-te masă. Apoi ne-am preumblat pe stăzile copilăriei lui, am depănat amintiri lângă foasta lui casă părintească, apoi ne-am plimbat pe faleză, apoi am poposit la o berărie unde am îngurgitat de toate şi am fumat. Nicu fuma foarte mult ... alarmant de mult. Şi iarăşi ne-am despărţit. Prin luna mai a acestui fatal 2009, Mănduţa lui mi-a comunicat telefonic despre internarea lui NICU în spital.Ne-am dialogat foarte des. Urma să ne reîntîlnim în aceasă vară. Dar NICU a preferat să se întâlnească cu Dumnezeu.A tras cortina după miile lui de spectacole, după multele filme, a închis cartea lui autobiografică "Ochelarii magici" şi a plecat la cer.Ne-a lăsat cu regretele eterne şi n-o să se mai întoar-că. De data aceasta glumeţul "Nea Nicu" n-a mai glumit. Condoleanţe celor îndureraţi. DRUM  BUN , NICULE !

Gigel FILIP- Montreal

NICU CONSTANTIN - ULTIMUL ZÂMBET

 

Pe cartea de vizită a regretatului actor, sub numele maestrului, ca referinţă la profesia lui de credinţă, aşa scrie : OM.

Ei bine, acest mare OM va fi înmormântat sâmbătă, 19 sept. 2009. în oraşul natal - Eforie Sud. Din cauza distanţei criminale, eu n-am să fiu lângă NICU în clipa marei despărţiri. Suntem de-un leat şi cred că-i sunt cel mai vechi prieten de generaţie. Mîhnit şi profund îndurerat i-am dedicat un poem pe care-aş dori ca veselul-trist actor să-l ducă cu el în cer şi să i-l citească, zâmbind şi bunului Dumnezeu. Din îndepărtatul

Montreal, de peste mări şi ţări, alături cu sufletul de toţi care l-aţi iubit şi-l regretaţi, îi urez şi eu DRUM BUN SPRE ETER-

NITATE, lui NICU CONSTANTIN. Adio...

 

Destine literare

Ianuarie-martie 2015

www.scriiroriiromani.com

TE IUBESC - PROSTIE!

În istoria neamului meu -PROSTIA -prin mercenarii ei -proştii - a fost mereu potrivnică evoluţiei societăţii. Mari cărturari au scris cărţi exprese despre „Istoria culturală a prostiei omeneşti‖. Eu abordez subiectul „prostie‖ doar de pe tarlaua geografică a patriei mele, fireşte, cu respectivele-i falange. Desigur, voi galopa prin calendar şi voi diseca doar mici ciosvârte de timp.

Ah…prostia! Partea lucidă ne-alterată a raţiunii ne avertizează pe un ton nu tocmai glumeţ: dacă prostia ar durea … La rândul său, nedomolitul deprimat Lăpuşneanu se căina cândva: proşti, proşti, dar mulţi!’’

Oameni buni, după mine, prostia este o caţă ignorantă care s-a strecurat şi a durut prin toate culisele istoriei noastre. Culmea este însă că poporul, spectatorul veşnic al evenimentelor, ei bine, el, poporul, fratele tău şi al nostru - cu palmele aplaudă adesea evenimentele ingrate iar cu guriţa atotclevetitoare denigrează şi contestă totul! Nu mă sfiesc să afirm că opinia publică este şi ea, în deobşte, devoratoare. Însă nu iremediabil. Că doar nu avem un popor total patabular -cum ne defineşte schizo-antiromânul patapievici! Aş spune chiar că inamicul public al bunei convieţuiri este individul ignorant, negativistul, fără menajamente.

Prostul! Coplanetarul nostru - Prostul - nu este un element instruit undeva anume, individul se autosuspectează de inteligenţă nativă şi … el ştie tot!

Râsul-plâns este că el, prostul nostru cel de toate zilele, în deschidere te aplaudă iar în final, după ce se trage cortina ultimului act, domnul prost azvârle cu pietre în actori. Şi pretinde că ştie el de ce. Aşa se face că fratele nostru inamic ştie şi ce nu ştie! Iată câteva perle de prin poligonul infect al patriei mamă: filozoful Vasile Pârvan … nu şia săcitească Privighetoarea Maria Tăase a fost o ţgancăbeţvă obsedată sexual, bolnavă. Eminescu a fost cam evreu, vagabond, nebun, beţiv şi… sifilitic.

Câtăeţl Luigi Ionescu a fost … frizer, iar Aneta Stan, o frizeriţăde prin Cerna-Vodă. Celebra Nadia

Comăneci a fost gagica fiului lui Ceauşescu. Marelui violonist Ion Voicu … cicăi-ar fi tăiat degetele de la stânga nişte rivali geloşi. Frumoasa cântăreaţă Mihaela Mihai a fost spioană iar campionul

aplauzelor - Dan Spătaru, a fost doar un fotbalistbeţiv. Regretatul interpret Aurelian Andreescu a fost

un homosexual fiindcă... purta pantaloni evazaţi, iar super-simpaticul Nicu Constantin ... un albanez din Eforie-Sud, fără o origine certă.

Încetez cu exemplificările mele stupide fiindcă nu încerc să scriu o nouă Biblie şi nici să reîmprospătez Cartea de telefon a Bucureştilor. Mă întristează această stare de lucruri. Drept pentru care apelez la sfânta filozofie. SUBLATA CAUSA -

TOLITUR REFECTUS. Adică, suprimând cauza, dispare efectul. Şi, mai ales în ultimele decenii de

tristă amintire, la români CAUZA a fost pepiniera diabolică de activişti de partid care au imbecilizat

mari procente din populaţie, au încercat să distrugă trecutul, prezentul şi chiar viitorul societăţii. Mai în clar: PARTIDUL COMUNIST CĂLĂUZITOR! În doctrina lor imbecilă comuniştii i-au avut dumnezei George FILIP

george Filip

Sâmbătă, 4 octombrie – 2014, la Teatrul

Naţional „Marin Sorescu”  din Craiova, prestigiosul Prof. dr. scriitor, publicist, eseist şi poet MARIAN BARBU, a fost sărbătorit cu fast la a 75-a aniversare.

Din Montreal îi urăm:  LA  MULŢI  ANI! 

                                                 

 ÎN  CĂUTAREA  SOCRATELUI  MEU 

- remember cu anticipaţie -

Voi implora spiriduşii gândurilor să-mi poleiască ideile cât mai meşteşugit. De ce invoc perfecţiunea? Fiindcă OMUL despre care cutez să scriu astăzi este un personaj din cotidian, dar el este încărcat cu carate de splendori – la propriu şi la figurat.

                               *

… Eram înapoia timpului cu o chită bună de ani. Ca de obicei, la o anume oră, mă întreţineam cu preotul Petre PPopescu în faţa pronaosului, spre partea mai umbroasă a Bisericii Buna Vestire din Montreal. Propăvăduitorul vârstnic simţea nevoia să se confeseze, uneori. Nu mi se spovedea, dar eu simţeam întotdeauna cum ideile sale, cele înţelepte, pildele, îşi făceau culcuş în memoria sufletului meu. De mult, alături de locotenenţii de veghe ai instinctelor poetului din mine, pricepeam lesne că vârstnicul preot ortodox turna din clepsidra sufletului său, în cupa mea de perceptibilitatea, discret, un testament de dumnezeire.

Dar iată că, spontan, a intrat în sfera inocentei noastre conversaţii doamna Oană. Adică bibliotecara, patroana oazei culturale situată în Centrul cultural – situat la vreo douăzeci şi de paşi. După protocolarul

« sărut mâna, părinte!” mi s-a adresat mie:

- Poetule, vino repede la bibliotecă. Am acolo un musafir ciudat, pe care nu-l cunosc. Parcă ar fiu un extraterestru care vorbeşte ... româneşte. Este însoţit de o femeie care parcă n-ar şti să vorbească. Nu înţeleg nimic din ce spune ... apariţia aceea. Priveşte prin rafturi, vorbeşte singur deşi mi se adresează mie ... Te rog vino, poate poţi să te-nţelegi cu el!

Preotul înţelept P.P. m-a privit cu vădit subânţeles:

- Ia vezi poetule, ce extraterestru a trimis Dumnezeu în parohia mea? Poate că este un semn divin...

... Cu extratereştri încă nu mă întîlnisem prin universul fanteziilor mele şi nici vorbă să fi intervievat vreo unul.

- Bună ziua domnule...bună ziua doamnă, i-am provocat eu la dialog pe respectivii musafiri, în limba româno-terriană, pe care-o folosim şi pe la Montreal.

- Bună ziua “tinere” – mi-a răspuns „extraterestrul”- şef

Eşti de-al casei, bag seama?!

- ... Mda, am fost director al Centrului cultural. Acum sunt doar un bătrânel pensionar. Cât despre „tinere ...”

lăsaţi-o jos că măcăne, i-am aruncat eu mănuşa.

- Ce face?!?

- Mă-că-ne … adică: maca-mac!

-« Tinere”, a repetat ostentativ, întinzîndu-mi mâna. Eu sunt Dl. Marian Barbu, scriitor român, Prof.dr.de lingvistică şi istoria literaturii universale.

- Încântat. Eu sunt doar poetul George FILIP ...

- Păi te ştiu ...”tinere”

Acceptase deci duelul şi mă tachina într-adins.

- De unde să mă ştiţi? Eu nu sunt din Craiova şi măsor exilul de peste douăzeci şi cinci de ani.

- Şi de unde ai limbajul acesta aşa de ... mojic? Îţi baţi joc de flexibilitatea limbii române, faci risipă de metafore şi alte figuri de stil...De ce faci asta? Aud, poete?

- Ca să-mi odihnesc sufletul, domnule. Când scriu nu mai „vorbesc” aşa ...

- Auzisem eu că eşti un poet ciudat. Acum mă conving

- Dar Dvs. Ce limbă folosiţi? Că doamna bibliotecară s-a speriat rău, a aflat şi preotul Petre Popescu ...

- Eh ..., mi-a tras cu ochiul, poate n-a fost atentă, a scuzat-o elegant musafirul. Şi aşa, pe nepusă masă, a-ntors-o ca la Ploieşti: Ce leat eşti, omule?

- Păi ...’39.

- Şi eu tot 39. Suntem leat! Eu sunt născut în patru septembrie, a anului 1939.

- Eu sunt „berbec”. Am aterizat în 22 martie 1939.

- Sunt mai tânăr cu exact ...190 de zile.

- Adică...pe româneşte, mai mic, l-am înţepat din nou

Doamna Oană mă privea complice. Extraterestrul căzut din cer în bibliotecă îşi găsise un nănaş.

Am constatat repede că şi consoarta cosmonautului, adică “prinţesa-Ileana”, se exprima tot româneşte.

Şi aşa se face că după vreo treizeci de minute eram toţí trei în salonul micuţului dar îngăduitorului meu apartament. O sticlă ce Wizyky, virgină dar nu chiar inviolabilă, ni s-a pus îndată la dispoziţie.

- De ce n-ai muiere, omule?

- D’aia, fiindcă n-am, i-am răspuns în argo oltenesc, dar şi niţel războinic. Am ţinut patru pân-acum şi-mi caut alta, pentru de tot ...

- Să pui mâna să-ţi găseşti. Casa fără muiere nu este casă, iar bărbatul fără nevastă n-are nici-un chichirez pe lume.

Domnul profesor trecuse deja la tutuială, însă năravul de mare dascăl nu şi-l lăsase la intrare. 

Personal simţeam că mă agrează, dar şi că se cam răsfaţă – şi-mi părea bine. Eram deci o gazdă bună, aşa cum de fapt îmi propusesem.

- Acum, leatule, lasă-mă să torn eu.

- Fait come chez vous ...

- Ce zici că ziseşi?...mi-a replicat musafirul oltean.

- Faceţi ca acasă, este o uzuală expresie franţuzească.

- Păi bine măi neică, voi venirăţi prin Americile astea să vorbiţi franţuzeşte?!

- Ca la Babilon, colega: franţuzeşte, englezeşte, ruseşte, nemţeşte, româneşte, turceşte, greceşte...

- Stop! Leatule poţi să-mi zici – dar colega ... nu! Ştiu că nu eşti prea şcolit, tălică, te cunosc bine la biografie ...

- Profesore, ştii ce le replic eu unora de-ăştia care fac paradă de diplomele luate pe la ghişee?

- Ce le zici...

- Băi aceştia, când vă duceaţi voi la şcoală eu învăţam carte. Pe mulţi mi i-am pus în cap cu stilul meu haios.

- Eşti tare ... e rândul tău...mai toarnă câte-un deţ.

- Mariane ... a intervenit doamna „extraterestră”, ştii că n-ai voie. Îţi găsişi leat de tras la măsea?

Şi iac-aşa, în vreo oră şi jumătate ne-am răşchirat sufletele, ne-am etalat amintirile şi am pus împreună bazele unei viitoare prietenii. Cu dispensă de studii!

Chestia cu dascălul dădăcitor a rămas în vigoare. De-atunci mă tot investighează, mă ceartă, mă iartă.  

... Reporter prin excelenţă şi cam poet, m-am străduit mereu să-l găsesc pe Omul Marian Barbu. Am încercat în Ghilgameş, deci m-am dus înapoia timpului cu 5014 ani. Concomitent doream şi să mă adăp la izvoarele Epopeii. Eroul mitic – semizeul – nu a vrut să dea ochii cu mine.

- În Mesopotamia acelor vremuri, a elucidat profesorul chestiunea, protocolul de complezenţă nu existau.

Oamenii aveau de vîslit spre încoace...evoluţia! Iar acel Ghilgameş, era – două treimi om şi una femeie.

Gîndeam în sine: dar Marian Barbu din câte milioane de milionimi s-o fi compunînd?

Prin Grecia antică am rămas total nedumirit.

- Dacă vrei să te luminezi, discută cu Avicena despre medicină, despre Astrologia medicală.

Profesoru fusese pe acolo cu multe secole înainte ...

Iar eu am întors pagina:

- Nu cred că este important pe câte file a aşternut

Mircea Eliade „Istoria religiilor ...”

- Tinere, te avertizez: nu răsfoi vasta operă doar pentru plezirul că te consideri intelectual. Alfabetul prin care poţi dibui sacralitatea divină se numeşte „hermeneutică” Dacă ai ceva noţiuni în acest sens du-te şi-l citeşte pe Eliade. Dacă ... nu ... nu!

Ştiam de multişor că dacă vrem să ştim Ce? şi Cum?

trebuie să-l întrebăm pe filozoful Marian Barbu. El este cerberul la porţile munzelui de cognoscibilitate şi fără el nu găsim nici măcar potecuţa  spre Stix.

- Tinere...tânărul temerar Icar  şi-a pus aripi ca să zboare la Soare. Îţi mai aminteşti?

La câţiva paşi de izbândă aripile i s-au topit şi vulturii i-au sfîrtecat plămânii. Ne-au rămas legenda şi speranţa pentru mai târziu. De aceea olteanul Brâncuşi a cioplit Coloana Infinită - şi pe ea a vrut să ajungă în grădinile lui Dumnezeu. De la el ne-a rămas IDEEA.

Mai încercaseră Vuia, Vlaicu, Coandă. Vecinii de pe partea cealaltă a Nistrului l-au zvîrlit spre cer pe Gagarin şi căţeluşa Leika...Americanul Amstrung şi echipajul lui au mestecat gumă pe partea vizibilă a Selenei. S-au dus în cer dar pe Dumnezeu tot nu l-au văzut. Marian Barbu, un alt oltean, caută şi el absolutul pe planetă. Vom vedea, mi-a zis într-o zi pesimist cum că „mai este mult până departe ...”

- Profesore, este adevărat că legendarul Diogene umbla cu un felinar aprins, ziua, spunînd că doreşte să găsească un OM?

- Şi se pare că nu l-a găsit. Diogene acesta locuia într-un butoi şi acolo medita. Ce mare scofală? Şi Creangă al nostru se scălda şi medita înt-un butoi. Era asistat de bădiţa Mihai, care şi el medita dar... se scălda printre stele ...

- Apoi cobora sara pe deal şi medita în taină cu ciobanii ... a sărit cu gura poetul din mine.

- Dar te rog profesore,spune-mi despre Lesage...

- Dacă te duci la el te familiarizează îndată cu „proce-deele faustice” şi-ţi dă să citeşti „Diavolul şchiop.”

Şi eu m-am dus. Savantul astrolog m-a invitat la nişte inimaginabile plimbări nocturne, zburînd cu dracul lui cel şchiop pe deasupra Parisului. Ce-am văzut şi ce-am înţeles? Incredibilul!?!?!?! Domnul profesor poate mărturisi despre nedumerirea mea.

- Aristotel ... Sofocle ... Eschil ... Euripide?

- Aristotel: mai vârstnic decât Hristos cu 384 de ani.

Poate, cel mai important filozof al Greciei antice.

Sofocle: 496-406 Î.H. Un primitiv al Greciei antice care a adăugat şi întregit operele lui Eschil şi Euripide

Fireşte, toate acestea le ştie şi mentorul evoluţiei mele – filozoful Marian Barbu.

 

 

Pe firul tors din fuiorul anilor nu doar am aflat...m-am convins total că Prof.dr. acad.Marian Barbu – poet şi scriitor – este un OM al obştei - doldora de carte.

L-am văzut adesea discutînd cu semeni de-ai săi. Este drastic, dominant, superior, condescendent - oratoric.

Ştiu toate aceste fiindcă şi eu îi adulmec urma mereu.

A crescut generaţii de tineret, a şlefuit o mulţime de poeţi începători, meditează şi acum elevi şi studenţi dornici de cunoaştere. Personal îl consider CEL  MAI MARE  CAVALER  AL PURITĂŢII LIMBII  ROMÂNE.

Nu-ncerc acum să scriu total despre opera  scriitorului din medalionul pe care i-l rotunjesc fiindcă nu finalizez o teză de doctorat. Şi-n al doilea rînd: ştiu bine că nu prea ştiu eu totul despre doctul nostru Marian Barbu.

Îmi place mult, mă amuză chiar, când profesorului îi sare ţandăra brusc, dar întotdeauna cu un motiv.

Ulterior ne-am întîlnit în cula lui de la Craiova. Ne-am băsmuit, aghiazmuit şi basamacuit în pivniţa-salon unde  cîntă prin damigene toate culorile şi mirezmele zaibărelelor de Oltenia. Aş putea spune, ca pe la Montrealul meu...doldora de zaibăre californiene.

Când îl  invit pe maestru printre oameni şi pe la întruniri comunitare, filozoful se transpune...devine un celălalt, glasu lui se impune, domină şi farmecă lumea În ciuda arţagului ereditar de oltean, la ocazii rarisime maestrul este cumpătat ca un înger bătrân şi ager ca un dac – aliură ce-o poartă mândru prin anii ce-l ning.

... Doamne ... ce mai scoate sufletul din mine, când mă prinde la-nghesuială şi este în toane de „magister! » 

Dar – ca un „puer” disciplinat - stau chitic şi ascult.

S-ar cuveni ca la aniversarea a 75 de toamne de viaţă tumultoasă să-i  adaug mărturisirea mea de credinţă.

Până acum acest secret l-a ştiut doar Maria-mea şi subsemnatul.”Academicus humanitus” Dr. MARIAN

BARBU este mentorul meu. L-am ales nesilit de ni meni ca etalon al năzuinţelor, viselor, speranţelor mele poetice şi îndreptar al vieţii noastre de familie.

SOCRATELE  MEU – că aşa l-am botezat, stă la masă cu mine şi cu noi, stă în dreapta mea când îmi trudesc poemele, mă ceartă şi mă iartă mereu.

În ultima vreme am descoperit îngerul de veghe care-i stă modest,ascuns în postura de bunic. Fiindcă are

copii în America şi în Canada. Precum odinioară

Arghezi, Ionesco, Eliade ... taica Marian Barbu îşi ia prinţesa-ILEANA lui cu el, trec oceanul , dăruiesc dragoste tuturor şi adună înţelepciune pentru acasă.

Nu ştiu eu încă dacă bunicuţul ştie să fredoneze cântecele pentru nepoţi şi, miram-aş, vreo rugăciune!

Şi când se lasă toamna brumărie, oltenii se întorc la cula lor din Cetatea Banilor.

                               *

Fie ca plănuitul meu ESEU, închinat zilei de 4 septembrie – 2014, să-l găsească pe „SOCRATELE MEU” în toane bune şi să mă tot certe şi tot ierte: LA  MULŢI  ANI!

 

Omagiu - 2014,   

MONTREAL

 

Cartea Top secret

Neobositul poet George Filip

  La 75 de ani George Filip își surprinde cititorii cu un nou volum de poezii, Top secret 2013, subintitulat Satire. Nu faptul de a scrie satire este original, căci satire au scris  înaintea lui, printre mulți alții, Eminescu și emulul său Vlahuță,  Bogdan-Petriceicu Haşdeu, minorul Constantin Mille și marele Arghezi - ci consecvența. Ne aflăm pentru prima dată în fața unui volum cu un asemenea subtitlu care sugerează o atitudine polemică sistematică.

 Dar pentru cine ar fi înclinat să creadă că satira este sinonimă cu poezia satirică mustind de umor și de voie bună, ca aceea a lui George Topârceanu,  trebuie precizat că poemele lui George Filip sunt în general extrem de grave și, uneori, agresive. Multe sunt de fapt meditații amare și termenul de satire li se potrivește doar pentru faptul că poetul refuză, uneori ironic alteori violent, sentimentalismul ieftin și melodramatic. Există desigur și excepții - poeme ludice ca, de exemplu, Reclamă națională sau Nuntă cu un cal - dar nota dominantă este dată de poemele care trec dincolo de suprafața și aparențele derizorii ale realității și care sunt  de la caz la caz, vituperante, reflexive, nostalgice. Putem căuta pentru satirele lui George Filip un punct de referință în satirele anticilor Juvenal și Horațius ca amplitudine și varietate a subiectelor, dar tonul lor ține de romantismul universal, acela care nu se reduce la o școală sau la un curent literar ci exprimă dispoziția organică a firilor sensibile către stări sufletești complexe, cocteiluri de energie pozitivă și negativă, de entuziasm și de imprecații, de cinism și de revoltă.

Ne întâlnim în poemele din Top secret 2013 cu însușirile celorlalte bune volume ale lui lui George Filip - expresivitate,  muzicalitate, originalitate metaforică, simţul baladesc și darul de a construi percutant, din puține elemente un personaj, o stare de suflet,  o situație, o istorie. Titlurile sunt de multe ori edificatoare pentru ceea ce  vom găsi dincolo de ele: Mileniu trist, Tevatura totală, Inimă prezidențială, Reclamă națională, Cântec emigrant,  Scrisoare tinereții mele, Democrație pe plajă, Haideți la paradă, Intelectual de ocazie,. Există în toate o retorică specifică  în care sonoritățile ce ar trimite uneori la Labiș, alteori la Beniuc cel tânăr, înainte de a deveni poetul comunist detestabil al anilor 50  sau la rusul Esenin sunt ruinate cu bună știință de schimbarea de registre. Iată de exemplu  Cântec emigrant care începe festiv, într-o ambianță de petrecere, cu vinul, personaj principal ca în catrenele lui Omar Khayam:

Hai să bem convivii mei - cu Bachus

curgă vinul de din mâna stângă

nu-s bărbați acei ce-njură vinul

pogorâți din rasa năsărâmbă.

 Dar atmosfera aceasta de chef se sparge repede, poetul trece la o retorică patriotică, un ecou îndepărtat poate de la străbunul său pe linie maternă, Octavian Goga:

 Îl mai știți pe Doja și pe Cloșca?

unde e bitangul de la Floci?

ați sculptat pe munți de nemurire

doar lepădături și dobitoci

 

hei ... de-ar fi și Cuza la-Înviere

sau domnul Brâncuși să vă cuvânte

ce-ar sta ea-n genunchi - toată suflarea

să asculte vorbele lor sfinte

 

hai să plângem obidită Țară

ți s-au dus bărbații la războaie

și-au venit răniți și morți acasă

dintre gloanțe, geruri și din ploaie

Două  sunt temele predilecte ale poetului: prezentul detestabil și  istoria personală, aventuroasă și animată  de o revoltă perpetuă,  intersectată cu istoria ultimilor zeci de ani  lamentabili ai Țării.

George Filip are uneori discursul unui poeta vates - poet profet - și viziunile lui, când nu se lasă dominat de cealaltă înclinație care și ea îi este naturală, histrionică, au o forță ieșită din comun. În Mileniu trist, poem cu unele aluzii politice, versurile cad ca niște măciuci:

Pașii noștri calcă pe planetă duri

pe sub ei chiar iarba se usucă

nu avem răgazuri nici să ne murim

precum lupii - obosiți de ducă

 

hărți imaginare ne absorb spre zări

nu avem busole dar pornim la drum

mările și munții - timpul melancolic

toate-n urma noastră se prefac în scrum

 

idealul turmei e un scop incest

de-a strivi sămânţa verde sub picior

bustul rațiunii îl zdrobim cu ranga

și ne ducem singuri  - vii - la abator.

Un poem frumos, cu accente puternice este Începutul sfârșitului care, spre deosebire de altele, mai puțin tulburătoare, ar merita să fie citat în întregime:

 S-au răsculat stejarii prin păduri

și n-au dat frunze verzi și n-au dat muguri

o mantie de doliu era cerul

iar Bachus a uscat seva din struguri

 

copacii și-au proptit brațele-n cer

și-l scuturau frenetic să dea ploaie

mioarele făceau năduf de sete

arar mai răsuna vreo acioaie

 

urșii dormeau pe luna lui cuptor

nici lacrimi nu curgeau în lacrimarii

niște securi mari ca tingirea Lunii

loveau cumplit și-ngenuncheau arțarii./.../

În Fuga din cetate trecerea de la viziunea de coșmar la teluricul prozaic se face fulgerător în cuprinsul aceleiași strofe:

 ... și mercenarii au ucis copiii

iar străjile pe zid erau drogate

locotenenții noștri cei mai teferi

sorbeau în tihnă cești cu surogate

 

parcă era pelagră mondială

din Lună - luna ne stropea cu coma

toți vârcolacii lumii scriau versuri

și-a dezertat chiar papa de la Roma

 Dar finalul poemului este cu totul imprevizibil. Fuga din cetatea asediată și căzută pradă focului este în cer spre a-i cere socoteală ultimului vinovat, Dumnezeu:

 hai să-i lăsăm uitării cimitirul

și documentul Terrei cel mai fals

priviți în urmă - e cetatea - flăcări

și tot trecutul nostru a fost ars

 

să emigrăm în cer spre Dumnezeul

să-i ducem tina noastră înapoi

și la opaițul lui de-nțelepciune

să-l întrebă de ce și-a râs de noi?

 Lista însă a vinovaților și a oportuniştilor istoriei,  până la Dumnezeu e lungă. Îl găsim în ea și pe autorul celebrelor piese Scaunele și Rinocerii - adică pe Eugen Ionescu, arătat cu degetul pentru nepăsarea cu care și-a clădit celebritatea franceză uitându-şi țara de origină și soarta ei tristă după al doilea război mondial.

  Nu e în discuție corectitudinea percepției lui George Filip față de un dramaturg  cu origine mixtă - română și franceză - care și-a ales în mod legitim Franța ca patrie spirituală, ci semnificația acestei percepții  pentru exigența și elanul patriotic al poetului care se simte sfidat:  

 Îl doare în fund pe Domnul dramaturg

și-a dus scaunele lui cu fără spetează

 prin toate teatrele de pe mapamond

și ne sfidează pe toți în limba franceză

 Alături de el se află și liderii învingători ai celui de-al doilea război mondial, Stalin ”fostul hoț de cai”, Roosevelt pe care ”îl rodea poliomelita” și  Churchill ”devenit și mai obez”

Uneori obiectul satirei face parte din actualitatea zilei, ca de exemplu în poemul Imnă prezidențială. Elementele prin care îl portretizează pe Domnul Președinte - un slogan politic, o iubită, utilizarea limbii engleze, aplecarea spre băutură etc. - îl fac recognoscibil. Tonul poeziei este ironic și demolator:

Îl iubește Țara ca o mamă

El evită s-o privească-n ochi

este mândru coz - precum se vede

o să-l scuip cu drag - să nu-l deochi.

Când vorbește despre sine, poetul ne sugerează  imaginea, bine cunoscută din celelalte volume, a  unui rebel impenitent care și-a trăit viața din plin. Revine obsesiv represiunea (proces, închisoare, tortură) pentru o vină absurdă într-o societate democratică dar des întâlnită într-un regim totalitar - aceea de a scrie versuri nonconformiste cu gândirea unică.  O ipostază  consecventă cu cea din alte volume este cea a orgoliosului care și-a dominat persecutorii. Ca, de exemplu, în Dialog cu viața:

nu călcasem legea niciodată

dar scriam poeme despre lume

tentativa asta e o crimă

și băgam toți mahării în spume

 

la mișto vorbeam cu polițiștii

aveam gașperi grei la mititica

iar de cădeam mesa câteodată,

mă scotea de printre legi - gagica

Dar în acest volum apare un element nou - fragilitatea. În Scrisoare tatei ultima strofă este un strigăt de ajutor adresat părinților:

Spune-mi Taică: ce vor de la mine?

Maica mea bătrână, cui mă dai?

o să plec pe căi diamantine

și-o să mint că am ajuns în rai.

Nu avea cum să lipsească din acest volum o altă temă predilectă a lui George Filip - condiția sufletească a emigrantului aflat departe de locurile natale. În Dor rotund rădăcinile celui care și-a lăsat țara îl urmează

n-ați știut - rădăcinile zboară

duc mereu ale noastre tulpini

către patru luminile-albastre

să rodească și printre străini

Fără îndoială, s-ar putea spune mult mai multe despre acest volum substanțial al neobositului nostru contemporan George Filip. E un volum valoros și, cum este și normal, totodată și inegal. Dar  momentele  în care poetul adoarme, aidoma lui Homer, nu sunt importante. Îi iubim pe poeți nu pentru asemenea momente, ci pentru cele de grație când se nasc poemele  frumoase și adânci în care ei își  dau măsura pe deplin și  reușesc să vadă altceva și altfel  decât ce și cum vedem noi ceilalți.  Și George Filip este un astfel de poet care vede multe. Se cuvine să-i mulțumim și să-i urăm la mulți ani !

Mircea Gheorghe - scriitor      

 

 

TOP  SECRET – 2013  şi ... CONCLUZIE  LA  O  TRILOGIE .

 Nu o dilemă  am în faţă şi o responsabilitate foarte grea. Să scriu şi să  spun lumii tot ce nu ştim dar trebuie ştiut despre această TRILOGIE pe care enigmaticul poet george FILIP ne-o pune la îndemână. Cele trei volume de versuri descriu de fapt un triunghi, ochiul Divinităţii, care ne spune din tainele lumii. Cam asta îşi propune poetul...să ne spună şi să ne convingă. Prin trei mărturii poetice scrise şi date nouă ca letopiseţ. ERA POEȚILOR, AXIOME și TOP  SECRET- 2013 - trei siameze.

Dar cine este acest nedomolit george FILIP?

După unele certe mărturii contemporane poetul s-a născut din mirajul Mării lui cea Neagră, în satul TUZLA. La 22 martie 1939 – şi este al cincelea groştei dintre cei şase copii plămădiţi de maica Floarea, din arborele genealogic al lui Octavian Goga  -  şi fostul oltean jandarm Pandele, originar din Izlaz.Nu știm precis dacă este de origine materială, minerală sau Divină.

Poetul george FILIP este el însuşi o nebuloasă sau el se perindă veşnic prin nebuloasa infinită a existenţei noastre temporal materială? Nu ştim, dar cert este că poetul există. S-a întâmplat - hazardul! - ca eu să-l descopăr acum vreo douăzeci şi de ani, dar şi el pe mine. Nu se ştie care a câştigat sau a pierdut mai mult. Eu nu regret! Dar, ca de obicei, la un moment dat cometa mea a dispărut. Zic a mea fiindcă am vrut şi vreau mereu să-l respir, să-i dibui tainele. L-am recuperat recent. Cât a plutit prin eclipsa câtorva ani poetul a mai tipărit un znop de volume. Dar iată şi marea surpriză. Surprinzătorul, mirabilul, prolificul poet şi-a pregătit în taină aniversarea de la anul, 2014, a 75 de ani. În acest sens el a produs şi publicat o TRILOGIE bilingvă, română-franceză, în Editura DESTINE, din Montreal. Vă recomand fructele minţii sale: Era poeţilor, L’ère des poètes, Axiome, Axiomes, şi Top secret-2013, doar în varianta română, deocamdată.

Iar mie, scriitorului care mă lupt prin  cotidian, Alex Cetăţeanu, mi se cuvine onorabila povară de a vă spune în puţine cuvinte...multe, foarte multe...despre aceste trei lucrări inegale valoric, diferite ca manieră stilistică dar siameze prin tematica majoră abordată.

ERA  POEŢILOR. Persiflist, pe coperta a patra a volumului george FILIP ne spune printr-o strofă filozofică şi  ultra-ironică cine a fost el prin această minusculă monolitică particulă epocă de creativitate;

 „eram un Robinson Crusoe

 pe-o insulă imaginară

 în care nu era nevoie

 să scriu poeme despre Ţară,

 un talmeş-balmeş de iluzii,

 un vagabond ce timpu-şi pierde

 prin era marilor confuzii

 şi: foaie verde şi iar verde ...

(din DOINA  FINALĂ, pag. 109)”

 Dar vine renumitul critic şi gânditor Marian Barbu, profesorul calm şi profun cugetător care-l ponderează pe poetul hoinar.

 “Poetului, Canada i-a conturat şi impus definitiv destinul literar asigurându-i un orizont cultural stenic, sublimat şi exprimat exemplar.

 Descoperim, în astfel de formulări oximonoronice, biciul de aur al poe-tului, prin care îşi „mângâie”  contemporanii cârcotaşi şi opaci la înţelegerea şi „pe dedesupt” -  a liricii scriitorului montrealez.

 Calm şi raţional totodată, întârziat pe deplin în limba română de acasă, puterea de sinteză a lui george FILIP din Canada impune convingător o efigie a personalităţii sale.

 Conştientizându-şi posteritatea, peste legendă şi mit, poetul se rosteşte vizionar. Mai vivant spus, căzând în sus prin cântec şi cuvânt.

 

 

 În prefaţa aceluiaş volum, dar în varianta franceză, L’ÈRE  DES  POÈTES -  criticul şi cunoscutul traducător Constantin Frosin, afirmă:

George FILIP n’est pas un personnage, car il ne perd pas son âge à écrire des bêtises… Il n’est pas une personnalité non plus, car loin d’être une personne alitée, il est très actif, on peut dire qu’il a la bougeotte, qu’il ne tient pas en place … Comme il n’est pas une figure, car il n’augure jamais de faire fi (ou, tout au plus, de ce qui n’est pas poésie).

A ma honte, j’ai découvert très tard ce Poète, mais mieux vaut tard que jamais ! Au fait, c’est lui qui m’a découvert, à mon honneur: il a eu vent de ce que mon don de ré-poétisation et de réécriture me permet de traduire n’importe quel texte en français, quelle que soit sa difficulté. Et il a entrepris de me contacter, et ce fut le coup de foudre pour moi: surpris, voire choquée par une poésie que je ne connaissais pas, je me suis jeté corps et âme dans cette aventure. Qu’est-ce que cela a donné? Jugez-en vous-mêmes, chers Lecteurs !

A lire cette poésie tout à fait spéciale – de tous les points de vue – j’ai la nostalgie des bonnes vieilles choses, des neiges d’antan, voire des lendemains qui chantent. Il y a là Villon avec sa Ballade des pendus, il y a Verlaine avec sa devise: « De la musique avant toute chose » (nous y reviendrons), il y a Hugo parfois par son sens de l’épique, il y un peu de la fibre de Céline poète, comme il y a Ion Barbu, Nichita Stanescu et Horia ZILIERU.

Ayant lu plus de trois quarts de ses poèmes en français, le poète déclare : « Je me reconnais, me découvre et me plais (sic !) dans cette langue, que je ne savais pas si capable. Vous avez déniché et souligné d’une manière extraordinaire mes subtilités stylistiques ». Le moment est donc venu de parler de la difficulté de traduire une telle poésie, énorme et ab-norme à la fois. Si l’on prend en compte que « énorme » peut renvoyer à: « qui hait (les) normes », et « ab-norme » à quelque chose qui s’abat de la norme mais aussi abat (les) normes, on se rend facilement compte combien cette entreprise fut périlleuse !

La difficulté réside d’abord en ce que chez lui ce n’est pas l’idée, le contenu qui compte, mais la musicalité du vers, qui dit plus que dix idées égrenées dans une strophe. Pour l’amour de la cause, pour les besoins de la cause aussi, il lui arrive d’inventer des mots, de modifier des mots, pour que le contour musical de sa phrase poétique atteigne à la Perfection ! Ce sont parfois des licences poétiques à vous couper le souffle, d’autres fois elles deviennent subrepticement licencieuses et grivoises, sinon griveleuses, tout en restant des plus poétiques 

 

 

Iată şi opinia filozofului quebecuoa Jack Bouchard, făcută public[ în posfaţa acestui volum:

On peut affirmer que la poésie moderne, en particulier depuis le surréalisme, s’est complexifiée au point de perdre une partie de son public amateur de « belle poésie ». Mais, comme dans l’histoire de la peinture, Picasso ou Riopelle ne pouvaient refaire du Rembrandt ou du David, le poète George Filip a résolument exploré d’autres voies que celles de Mihai Eminescu ou de Nichita Stănescu.

 Par l’originalité de sa vision, Filip surprend le lecteur : même quand il traite de sujets connus, la vie, la mort, l’amour, l’errance, la violence de son langage décape ces topoi et invente une vue pluridimentionnelle où, comme au cinéma à écrans multiples, les voix off abondent et dialoguent avec le poète, ou plutôt s’inscrivent en sourdine ou en surperposition. L’effet est déroutant et fascinant. La logique narrative est bousculée, ce torrent verbal charrie rubis et scories, les uns mettant en valeur les autres. On devine un écorché, un rebelle, un inclassable. Montréalais d’adoption, le poète George Filip mérite d’être connu de ses nouveaux compatriotes québécois francophones, puisque ceux-ci vont découvrir une voix unique jusque là méconnue, qui greffe sur la québécitude une roumanité d’avant-garde

 

 

PUNCTUL  DE  VEDERE al poetului de la dechiderea volumului AXIOME, conţíne unele afirmaţíi dure, sentenţíoase, acuzatoare, cu putere de axiome : Eu nu-ngenunchi îndeobşte la umbra niciunuia dintre poeţii-mahări ai lumii, să-i sărut careva-uia manta-i de purpură. NU!, fiindcă nu datorez nimănui - nimic. Eu nu am profesori reali, mentori sau idoli.   

Mă inculp public folosind doar două citate. Mai de multişor, scriitorul Alex Cetăţeanu îi prevenea pe cititori într-o prefaţă la o carte de-a mea:

Va veni o vreme când veţi declara cu mândrie că aţi trăit pe vremea lui

George FILIP.- scriitor

 

Mai recent, în sala Teatrului NOTTARA, din Bucureşti, nedomolitul poet Darie Ducan îi spunea publicului, baletând ca un cocor, cu pantofii în  mâini, că: poezia lui george FILIP este un templu în care trebuie să intrăm smeriţi şi fără bocanci...

Nu după lung timp poetul revine cu aceeaşi vigore:  De aceea, stau ca omul prost, adică simplu – şi          mă-ntreb: dar HOMER, SOC RATE, EMINESCU...de la cine or fi păscut înţelepciune?

 Aceasta ar cam fi, deci - AXIOME. O carte în care ... citiţi şi nu comentaţi”.

 Pentru a ne „calma” poetul aşează pe coperta IV  următoarea afirmaţie:

 "Ideie-axiomă-chintesenţă: marile poeme ale timpurilor nu trebuiesc demonstrate. QUOD ERAT DEMONSTRANDUM."

 Şi-n final: al Dvs.indubitabil, incorigibil şi incurabil poet liric george FIL

 

 

Nu putem trece cu vederea câteva pasaje despre acest volum, culese din prefaţa bine căznită de tânăra scriitoare-filozof Daniele Gifu, din Iaşi. „De ce AXIOME?, se şi ne întreabă ...A rgumentul: fiindcă nu sunt demonstrabile. Şi cum ai putea stabili cu certitudine adevărul sau neadevărul versului. Cunoascut este faptul ca nu există adevăr demonstrabil și incontestabil.

 Volumul este, prin excelență, un ghid inițiatic.

Operele câtorva scriitori de rang cosmic, precum j.-P. Sartre, Albert Camus, Andrè Malraux, întăresc faptul că finalul vieții pământești devine cea mai inensă și mai izvodită temă de meditație, necesară izbutirii împăcării cu sineleși cu divinitatea. Mai mult decât un sfârșit, finalitatea lumească este pentru creatori, recte și poetul de față, un cumul de experiențe, o spovedanie completă, un bilanț necesar.

Cele 100 de poezii , ce fac cuprinsul acestui volum,incită adesea pe cei (auto)proclamați poeții-mahări ai lumii, așa cum poetul precizează în Punctul de vedere de la începutul volumului. Nu trecem cu vederea

Eul poetului oglindit în multe forme, trimitere evidentă spre literatura subiectivă, a biografismuluii efemer. Fiecare construcție în care se include direct sau prin trimiteri comunică în plan informal  o estetică nemuritoare.

George FILIP are și un condei patriotic. Ceea ce îl aduce aproape de melancolia viforoasă îmbrăcată în doină cu privire la strigătele de durere ale poporului român. Într-adevăr, magia versului său din acest volum vine din acest fond lumesc de o profunzime năucitoare, scoasă la lumină cu fiece cuvânt îmbrăcat în simbolistică.. Întreaga viață a autorului este aureolată cu suferință. Citindu-l vei avea la final şi imaginea istoriei încercate a poporului român. Poetul plânge prin vers, jelește nu doar trecutul, ci și viitorul: ... cât bea un președinte într-o viață/ de muilte ori am vomitat poeme/în epoca lui … mama ei de viaţă!(Dumnezeul suspect).

Răzvrătit de atâta uitare, poetul strigă din exilul lui lung către TARA:

EU  AM  PIERDUT O ŢARA – ŢARA  A PIERDUT  UN  POET!

... Ca OVIDIUS, odinioară.

 

 

După cele două intrări şi tot atâtea spectaculare ieşiri din ring, poetul George FILIP vine cu terţa parte a TRILOGIEI – Top secret – 2013.

Acestei curajoase lirico-politico-tragi-comico desăvârşiri literare eu i-aş zice într-un cuvânt „IRONICE”. Curajoasă carte! Este remarcabil ca la inceputul mileniului III poetul îşi permite o retrospectivă aparent fugară dar de fapt profundă a istoriei amare şi criminală care s-a petrecut şi prin paginile căreia părinţii, fraţii noştri sau chiar noi, am fost părtaşi sau chiar detestabili „eroi”.

Nu-mi este deloc uşor să plămădesc o chintesenţă a trilogiei lui george FILIP – nebunul liric fugit din mileniul II în III, spre a se lua la trântă cu marii criminali, de o clipă sau mai multe, care au îmbîcsit planeta cu tot rinitrotoluenul din văgăunile lor secrete, spre a-i biciui pe actualii papagali nomenclaturişti, pe îndoctrinarii de toate soiurile, mafioţii şi magnaţii de paie ai planetei.

Ca să-l elimin pe poet şi să-mi aştern liniştit gândurile vi-l reclam şi vă spun că după atâta amar de strădanie el vine dezimvolt şi pune pe Topul lui secret o atât de simplă dar profundă afirmaţie: SATIRELE LUMII SUNT  PERLE  SLEFUITE  CU  LACRIMI ... 

Poetul la Brăila

Nostalgia unui reporter

In mai toate cazurile, reporterul se străduieşte să fie pe cât posibil mai detaşat şi mai puţin sentimental pentru ca adevărul relatării să fie cât mai întreg şi neprefăcut. Doar rareori le-a reuşit reporterilor să se apropie de trăirea lirică autentică a celor prezentate, iar ceea ce a rezultat să fie nu o operă hibridă, ci dovada că, lucru afirmat şi de George Călinescu, nu există fenomen literar pur şi că încadrarea în specii şi genuri este până la urmă treabă de laborator!

La aceste sumare consideraţii m-am gândit când, la chiar sugestia autorului, poetul româno-canadian George Filip, am citit în Actualitatea româno-canadiană reportajul De Paşte - La Montreal.

Formal, scrierea este alcătuită din două parţi distincte: prima parte, scrisă în proză, conţine însemnările unui fin observator care participă, e drept, la o mare sărbătoare a ortodoxiei: INVIEREA. A doua parte, Paştele, este un poem format din 7 - şapte - strofe. Să fi vrut să sugereze poetul că, de fiecare Înviere, Dumnezeu realizează o reFACERE? Posibil!

Ceea ce interesează în mod deosebit şi te îndeamnă la trăire prin recitire este scriitura, acea alchimie a Cuvântului realizată de omul care, cum spune Lucian Blaga, nu mânuie cuvintele, ci le mântuie sau, după Arghezi, slova de foc şi slova făurită / Impărecheate-n carte se mărită.

Reporterul, nărav reportericesc în expresia autorului, amestecat printre oameni, priveşte cum creştinii curg în universul limitat al privirii sale, dar şi uimit  în nemăsura devenirii celor 2000 de ani a flăcării blânde şi mântuitoare a Învierii. Dacă  întâmplare este, este una tot dumnezeiască, Biseriaca la care forfota de suflete (...) sufletele mării de oameni (...) La ora sorocită, (...) -a făcut linişte mormântală. VENIŢI şI LUAŢI LUMINĂ ... Flacăra blândă şi mântuitoare a ÎNVIERII a trecut de la o inimă la alta şi minunea s-a produs : HRISTOS A ÎNVIAT !Oceanul de credincioşi a murmurat:  ADEVĂRAT A ÎNVIAT, biserica, zic, se nemeşte BUNA - VESTIRE.

Dacă ceea ce ni se prezintă în prima parte este, sau poate fi, la îndemâna oricărui iscusit al vorbei scrise,  în a doua parte, privilegiu doar al celor aleşi ceea ce nu mai este la îndemâna oricui, poetul vede cum apele şi munţii se frământă, ascultă graiul lumânărilor, înţelege cum Pruncii se mută-n vise de barbaţi. Copacii urcă-n cer  -  adolescenţi /  Iar mieii puri se vor sacrificaţi, meditează încrezător şi  ajutat de LUMINA DIN LUMINA primită în clipa cea mai sacră a minunii produse : HRISTOS A INVIAT! că Dumnezeu  Ne dojeneşte blând, fără cuvinte / Şi ştie că din nou îl vom trăda,/Dar va veni la anul … şi la anul …/ Şi-n aleluia … ne va tot ierta ...

Dacă bucuria învierii o trăieşte în comuniune cu toţi cei veniţi să ia Lumină, îşi rezervă doar sieşi povara unui gând venit de departe: Şi-n ŢARA mea e foame şi e Paşte.

Şi acest gând încărcat de nevindecată nostalgie îl duce cu sine de 27 de ani! Este în acest vers un impresionant poem dedicat Ţării din care a fost nevoit să plece! Iubirea de Ţară se rosteşte în puţine cuvinte! 

Prof. Gh. Calota

Brăila, România 

Concursul de table

 george FILIP

 

TABLE la MONTREAL

 Aţi înţeles chiar foarte bine: este vorba despre un campionat de table desfăşurat sâmbăta trecută la Montreal. Cei care ştiu să dea cu zarul s-au strâns pe data de 23 ian. în sala Clubului Vârstei de aur să vadă şi să se ştie care-i mai bun.Năstruşnica ideie a aparţinut ziarului ZIGZAG, prin directorul Răzvan Dupleac, dar mai ales îndrăcitului jurnalist şi înveterat al jocului de table Adrian Ardelean. Păi competitivul aista te face MARŢI doar dacă priveşte la tine ... Totuşi, în astfel de încăierări, zarul, osul de c ... hotărăşte, dar şi iscusinţa jucătorului. Parcă Dvs. nu ştiţi cum este ! S-au adunat în competiţie exact 31 de perechi.Printre bărbaţi...şi trei doamne. De ce nu ? Printre sponsori s-au aliniat cu toată filantropia firmele Charcuterie Grande Allee Inc.,Century 21,Balkani, AdresZ şi ROMiX şi Banque Laurentienne. Au fost prevîzute nenumărate premii, pentru cel mai vârstnic şi cel mai tânăr participant, premii de onoare etc...iar răcoritoarele şi de-ale gurii s-au găsit din abundenţă.Rivalii s-au aşezat la mesele lungi. Cineva a născocit chiar un imn de două versuri: foaie verde de erable tot românul joacă table ... erable însemnând în franceză - ştejar, arţar. In sferturile de finală eram câte patru. Eu m-am brodit cu un turc simpatic din Mangalia, cu o doamnă frumoasă şi un domn numai gura de el. I-am făcut ţăndări rapid, pe simpaticul turc l-am zdrobit din două marţuri, pe doamna cu 3 trei linii iar pe cel gureş l-am enervat de a căzut de pe scaun în cap, alergând după un pul.Foarte mulţi au devenit spectatori. Eu ... mai departe.Dă-i cu şase unu poartă-n casă, dă-i cu d-ale mari dar performanţa maximă am obţinut-o dând consecutiv de două ori şase-şase şi-un cinci cinci - şi-ncă şi la scos. Dar tânărul meu rival, un unguraş tăcut şi-al dracu, mi-a tras-o pe cocoaşă şi m-a scos. Eram la un pas de marea finală. Dar am trecut pe tuşă, să privesc şi să mai învăţ. Am rămas însă cu şansa diplomei de Cel mai norocos Fiindcă performanţa aceasta nu avea un nume chiar eu le-am propus tablagiilor să lansăm Premiul LAKE. Şi ştiţi dvs. ce înseană asta...După vreo şase ore de măcel am ajuns şi la cel mai tare din parcare, precum şi locurile doi şi trei.Dar gata, alea iahta ! In ordine, pe locurile 4,3.2 şi 1 s-au situat Iştvan Markus,Tudor Gheorghe, Marian Costache şi...MIRON SĂRAC, pe locul UNU, un sibian venit în vizită la montreal tocmai de la Sibiu.De, cum se zice, săracul şi-al dracu.  Pe lângă jumate de sută dolăraşi canadieni Dl. Sărac, culmea ironiei !, a mai primit şi-un aparat convertizor, pentru prins televiziunea din...România. Poftim cultură, a venit un mocan tocmai de la Sibiu să ne-o tragă pe coajă la noi acasă.Dar asta e, bafta-i baftă. Ne-am fotografiat şi am legat prietenii. Adrian Ardelean n-a jucat, organizatror fiind, că pe el vroiam să-l prind. Pe blat am mai fi pus noi şi câte-un pol sub tablă, c-aşa e viaţe. Următorul campionat se va dewsfăşura la vară, prin nu ştim care zăvoi.

Pe muierea mea am liniştit-o cu diploma şi, mai ales, cu cardul de 50 de dolari. M-a certat fiindcă m-am întors, cu maşina, cam cherchelit şi...şase-şase...am adormit cu diploma de BULACHE la cap. Emigranţi, nu ?, ce-aţi cere de la noi mai mult ?!? La vară, poftiţi şi dvs. şi daţi cu zarul.Punct

ianuarie, 2010 - Montreal

Montreal 2009

Dor de Tuzla

SCRISORI DE DOR CĂTRE TUZLA

 

La Montreal este o vreme deplorabilă. Dumnezeu s-a supărat pe noi şi ne zbiceşte cu rafale reci de vânt şi lacrimi de ploaie. Parcă mi-ar pune o stavilă plecării mele spre Tuzla mea, spre Ţara mea, spre voi, oameni frumoşi care mai sunteţi.Creionul mi se zbate mereu între degete chiar în aceste stări mai nostalgice şi eu mă las în seama lui şi din acest alter ego îmi curg versuri pe care vi le pun sub priviri.

Mai ţineţi minte ce vă spunea fratele meu mai mare - EMINESCU ? " Cine a-ndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii ..." La care şi după care vin şi eu şi zic: nu-i da Doamne omului soarta emigrantului ! ...

 

ZBOR SPRE ŢARĂ

 

un Vultur cu zboru-n aripă.

o clipă ce zboară pe-o clipă.

 

un dans cu potcoave de ger,

o doină ce plânge prin cer.

 

o râmă ce zboară şi zboară,

un înger prin văi de ocară,

 

un celălalt nimeni, ce nu-i,

un dor proslăvit de  statui,

 

o cofă cu vagi amintiri:

ţăran răstignit în psaltiri,

 

un strop de preaslujnic român

ce vreau prin psaltiri să rămân

 

dar sunt : o clipă ce zboară prin clipă,

un Vultur cu zborul crestat în aripă...

 

Mă simt mereu obligat şi dator să vă spun, oameni de-ai sângelui meu, care sunt dorurile şi simţămintele care mă frămăntă când sufăr şi scriu şi aceasta mi se întâmplă mereu ...

 

MAI  POT ...

 

mai pot să zbor : am aripile pline

cu muguri verezi ai datinei Divine.

când stau la cină, numai Eu cu Eu,

îmi gustă din merinde Dumnezeu.

 

mai pot să cad : căderea-i zbor în sus,

până sub fruntea Domnului Iisus;

acolo, cu ştergare îngereşti,

vom face nunţi în ceruri  -  româneşti.

 

mai pot să cânt: cântarea nu e grea,

ea vine ... hăt, din de de-apururea.

nu m-amuţiţi cu chiciura din rouă

că am să cânt cu mâinile-amândouă.

 

mai pot iubi: deci vă iubesc pe voi,

altoiul se-mpreună prin altoi

şi-abia, pe ţărmul nostru nesurpat,

vom şti ce-i adevăru-adevărat.

 

şi dac-aţi vrut poet: n-am nici-o vină,

de vină e creaţia Divină;

puteam să fiu un Vultur  -  sau o râmă

sub soclul meu ce-n vremi o să rămână.

 

Parcă văd Farul de pe ţărmul de la Tuzla, al

legendarului STRATONIS, cum se clatină fiindcă trebuie să ştiţi că se clatină - şi mă tot dojeneşte: pe unde-ai hoinărit atâta amar de vreme, copil-bătrân ? ...

 

29 august - 2009, la Montreal

 

PS.:

dar cum va-nchipuiţi, frumoasele mele, că poetul rătăcitor nu va mai iubeşte ?!?                                      

 

George filip- Experimentul Târgşor

 george FILIP            

 INTROSPECŢIE

ÎN EXPERIMENTUL TÂRGŞOR

În genul epic romanul este considerat ca performanţa cea mai înaltă a unui scriitor. Eu vin însă şi-mi permit să contest această unitate de măsură. Poate cam dur, afirm că romanul de toate zilele este, sau poate fi, o jucărie precum pălărie-ntr-un picior ghici ciupercă ce e?. Nu iau genul în derâdere publică fiindcă mi-aş face duşmani chiar printre unii prieteni prezenţi, dar o ţin pe-a mea: romanul nu  este, fără echivoc - TOTAL. După mine genul acesta de scriitură este simplu ca bună ziua. Vin cu argumente şi din prudenţă mă sprijin pe celebrul B.CHAW. Un băiat iubea o fată...

In aceste romane zaharoase primele 99 de pagini sunt pline de dulcegării şi alte bagatele de cuvinte care se numesc expoziţiune. Pe alte zeci de pagini divergenţele se aranjează şi iată că din această tărăşenie s-a realizat intriga. În intrigă fata şi băiatul se căsătoresc...fac sau nu fac ceva copii etc. La punctul culminant se mai nasc nişte pretexte imprevizibile şi cititorul este ţinut în suspence, lăsat să-şi găsească singur soluţii pentru ieşirea din impas. În deznodământ eroilor romanului ori le arde casa, sau unul din doi moare şi cititorul se implică în acţiune, ori nu se întîmplă nimic deosebit, scriitura nu stoarce lacrimi, caz în care romanul cu pricina este categorisit ca prost şi nimeni nu-l recomandă nimănui. Şi cititorii cumpără o altă carte, a altui autor. Iar eu tocmai aceasta intrenţionez să vă spun.

Scriitorul VICTOR ROŞCA, împricinatul în discuţie, nu a scris un roman. Ingenuosul, dar realistul şi temperatul scriitor este invitat azi la stâlpul infamiei şi nu are nici-o şansă de salvare.El trebuie să se apere în faţa opiniei publice pentru curajul şi chiar nesăbuinţa aş zice, de a fi scris o carte de memorialistică, nu prea rarisimă în scriitura secolului XX şi a celui prezent.O carte spun, cu litere mari, în loc de a scrie un roman despre o dânsă şi un dâns. Iată, mă impiedic în afirmaţii şi acum trebuie să mă explic despre ce trebuie să înţelegem când zicem o carte bună. Ei bine, o carte bună este o pilulă imensă de intâmplări şi  foarte multă înţelepciune, cu mai multe puncte culminante, o lume cu un deznodământ pevizibil dar foarte bine argumentat.

O carte bună a fost şi este aceea a lui Matei Basarab - Carte de învăţături către fiul meu Teodosie.

Nu uitaţi rogu-vă de Dinastia Gutemberg, Război şi pace, Pământ al oamenilor, Mizerabilii etc.

Şi dacă nu v-am convins despre ce presupune şi necesită o carte, luaţi vă rog între palme şi ţineţi sub priviri inegalabila Carte a cărţilor - SFÂNTA BIBLIE, care are între coperţi toată facerea lumii lui Dumnezeu. Această CARTE de divinitate care...meditaţi vă rog, nici măcar nu este semnată de vreun muritor.

Dar cartea EXPERIMENTUL TÂRGŞOR este semnată de muritorul Victor Roşca, vecinul nostru de viaţă,dar nu şi de puşcărie.

Pe parcursul a 423 de pagini scriitorul jonglează cu oameni vii, sau foşti vii, prin evenimentele groaznice ale unei perioade triste din istoria tristă a neamului românesc.

Vă reamintesc faptul că Tolstoi a avut în cartea lui de căpătâi Război şi pace  - peste două mii de personagii.

Ei bine, scriitorul Victor Roşca jonglează şi el cu o sumedenie de oameni vii şi conturează tot pe atâtea portrete, sau se implică în amalgamul de intrigi şi învolburări din frageda lui tinereţe.

Nu-i zidesc eu gloria “tânărului” scriitor, deţinut-puşcăriaş. El se zideşte singur în neuitare ca martor şi victimă a atrocităţilor comuniste declanşate peste ţară în primăvara anului 1948.

Remarc mereu deosebita putere de introspecţie a scriitorului în evenimentele de tristă amintire, cărora însă el le dă prospeţime şi acurateţe. Scriitorul cu gândire lucidă ne spune că noul regim de guvernare impus a răsturnat scara valorilor morale, slăbiciunile umane de ieri devenind peste noapte virtuţi, multe dintre ele fiind delicte de uneltire împotriva noii ordini socialle. O derută totală s-a instalat în societatea românească!
În curgerea cronologică a capitolelor şi mai ales a subtitlurilor, scriitorul ne dezvăluie în crescendo cele mai oribile orori săvîrşite de acei monştri umani denumiţi impropriu şi flagrant reeducatori. Uneori scriitorul-reporter îi surprinde pe mai-marii dintre monştri în exces de atitudini aproape umane, când folosesc cu deţinuţii limbaje ca de la om la om. Şi în aceasta, ne avertizează scriitorul, constau marile cacialmale ale pedagogiei comuniste - DERUTA! - prin anularea şi atrofierea personalităţii,dezamăgirea. Şi tocmai în acei tineri, mai slabi de înger, îşi găseau pedagogii makiavelici ai lui Makarenko materia primă pentru fabricarea noilor bestii umane, comuniste.

După Experimentul Piteşti acest Experimentul Târgşor  s-a dovedit şi a devenit un experiment unic în literatura naţională a genului. Trebuie subliniat că în acxest cazan diavolesc s-au zvârcolit doar minori. Şi aici, la Tîrgşor, s-a născut cea mai puternică armă de luptă înpotriva călăilor comunişti: Rezistenţa incomensurabilă! Aceşti tineri de adevărată origine românească îşi trăgeau puterea fizică şi spirituală din credinţa de inspiraţie divină. Tinerii mici-mari eroi nu au cedat niciodată. Prin marile puşcării ale infernului roşu mulţi au cedat şi au devenit chiar torsionari.

Şi mulţi, foartre mulţi, au murit eroi, dar au murit...

Observ că în imaginea de ansamblu a cărţii scriitorul nu a oferit suficiente detalii despre marii monştri Nicolski şi Ţurcanu. Cartea-document nu relatează despre toate atrocităţile epocii, ea se ocupă doar de oaza penitenciară de la Târgşor. Astfel lucrarea se califică suficient ca un mare document politic, istoric şi naţional. Sunt remarcabile puţinele cuvinte prin care Victor Roşca haşurează profilurile morale, machiavelice ale marilor călăi. Dar de mare temeinicie literară sunt şi frazele prin care

autorul dă aură eroilor pozitivi ai cărţii. Iar - eu carte de căpătâi numesc această bombă încărcată cu atâta putere incendiară...a fostului deţinut-puşcăriaş, astăzi un seamăn de-al nostru,neodihnit prin nopţile sale albe de creaţie.

Iată uşurinţa cu care scriitorul realizează un portret moral: Noul educator era un om simplu, amărât, vrednic de compătimire.Deşi era de-o inteligenţă mediocră şi n-avea nici-o pregătire, el era trimis de partid să facă educaţie unor adolescenţi cu minţile ascuţite, în majoritate - crema liceelor din ţară. Dar de ce tocmai acest om? Pentru că în 1949 aceştia erau oamenii de care dispunea partidul roşu, aceştia şi profitorii. Importantă nu era atunci deştepăciunea, ci loialitatea  în executarea ordinelor.

Experimentul Târgşor remarcă pregnant fenomenul bumerang.

Argumentele nesăbuite şi nefondate  ştiinţific care împuşcau frunţile, raţiunea proaspătă a deţinuţilor foarte tineri ricoşau şi se întorceau cu forţă distrugătoare  împotriva mistificatorilor adevăratelor filozofii.

Tragicul mocneşte în toate paginile cărţii. La Târgşor, cei pedepsiţi cu izolarea îşi pierdeau absolut toate drepturile:

corespondenţa, pachetul etc. Ferestrele celulelor de izolare erau obturate cu obloane opace. Aerul şi lumina nu intrau decât prin fantele de câţiva miliometri dintre scândurile bătute în cuie groase ale ferestrelor. Dar trupurile tinere rezistau. Lecturând cu nesaţ i-am îndrăgit pe aceşti flăcăi şi m-am simţit printre ei întorcînd paginile. În carte vine ca un balsam comicul de situaţie,

cel care oblojeştre fizicul şi spiritul:

- Domnule gardian, moare un deţinut. Varsă sânge.

- Ce vreţi mă să-i fac? eu nu-s medic. Vom vedea mâine.

- Domnule gardian, moare acum, nu mâine!

- Lasă-l mă...şi dacă moare...moare!

... Încet-încet, citind cu febrilitate ajungi la pagina finală 423 şi parcă-ţi pare rău.

Această carte-document nu trebuie povestită, ci doar citită. Şi dacă ai sufletul curat te vei simţi ca acasă, tânăr, torsionat, învingător şi...chiar erou. Desigur, ca toţi eroii pe care scriitorul Victor Roşca îi imortalizează în Expermentul Tîrgşor.

septembrie, 2011,

la Montreal

 

UN  STROP  DE  EXTAZ

- scurtă prefaţă folkneriană-

 Încă de foarte tânăr, prin verdele anotimp, am trecut firesc prin grădinile fenomenelor rarisime, dar am putut să trăiesc, interpretez şi traduc profund starea de agonie şi extaz abia când m-am întîlnit la un colţ de existenţă cu marele scriitor-biograf Irving Stone – unnănaş al fenomenului  Michel Angelo - din a cărui fantastică biografie înţelegînd că adevărata savoare, sinonimă cu extazul, neglijez intenţionat agonia, adevărata savoare, suprema exaltare o putem descoperi în pasiunile semenilor şi eu am devorat cu mult nesaţ această nu rarisimă şansă, iar după o prelungită meditaţie am conchis, cu putere de axiomă - şi chiar aş sublinia că întreagaviaţă este de fapt un anotimp al marilor melancolii (să-mi scuze prelungul respiro mai vârstnicul Faulkner) în care poţi face un popas, prilej oferit nouă spontan de artistul-grafician românOctavian Popescu-PILAT, Omul ce l-a depistat pe savurosul poet anonim Flavian Grădeanu, într-o solitudine totală, îngrădind perimetrul viitorului său micuţ volum de versuri POEMELE  PRIMELOR IUBIRI - publicat într-o mantie de albastru de emigraţie,(de ce doar de Voroneţ?!) - cărţulie modestă dar de mare sufletism, ce a fost moşită de frumoasa şi eterna magnolie,fosta profesoară şi actuala redactoaree de carte Ortansa Tudor, care, prin Asociaţia Culturală Română din Montreal, a oferit iubitorilor de poeţi şi poezie din stearpa noastră emigraţie şansa de a ţine între palme o perlă şlefuită de tânărul al cărui nume l-am mâzgălit mai sus şi care, probabil, nici acum, matur şi bine reprezentat civic, nu ştie că este de fapt un POET, dar eu,ca un alt blestemat al muzelor şi cavaler al onoarei îi zic: bine ai venit prin Edenul poeziei stimate colega! Şi semnez,  

poet total

george FILIP 

octombrie - 2011, la Montreal.

 

 

 

Poetul ... printre şoaptele Mihaelei Dordea

FATA DINTRE METAFORE

- câteva meditaţii la «RĂTĂCIND PRINTRE ŞOAPTE ŞI TRANDAFIRI GALBENI »

de Mihaela Dordea.

 

 Iată-mă, parcă dus în juvăţ, pe marea scenă a teatrului românesc.

Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea - pe care, sincer mă întreb mirat : cine a pus-o să intre pe această scenă a zeilor noştri contemporani - ACTORII cei mai de vază ai României?.

Teatru … Toată istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.

Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporteriţă pe scena şi prin culisele marilor monştri sacri ai teatrului, erudiţii mai contemporani.

Să nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la început femeia şi bărbatul. O scurtă scenetă în doi, aş spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, în Eden, a muşcat din fructul oprit declanşînd pe Pământ - tragedia. De aceea o numesc pe autoarea în discuţie - FATĂ – este mai pudic şi chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi sus- de posiblie şi imprevizibile abateri de la conduita divină şi-o voi urmări pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migală în cartea pe care, cu onoare o semnează. Pe inculpată am remarcat-o în scriitura mai proaspătă ca pe o dibace reporteriţă, mare investigatoare în ale interviurilor. Iat-o, deci, în lumea corifeilor. Evit să dau numele unor mari actori cu care s-a duielat şi despre care a scris fiindcă nu-mi propun să scriu o nouă BIBLIE. Deci - o bucată de fată, a intrat întainele nu chiar prea răsfăţaţilor de muze - pe care îi pune într-un buchet de metafore şi ne dezvăluie feţele lor vizibile, invizibile şi chiar imprevizibile.

Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obişnuită spre exterior, spre cunoaştere, ci, dimpotrivă, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai înverşunat ascunzător de taine.

Acolo, în culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevăruri despre multele personaje ce acum dorm, sau încă nu, între coperţile cărţii ei bine chivernisită.

Ce-aţi vrea? Să vă povestesc cartea? Nici nu gîndesc! Doar cronicarii, cei fără de duh în călimări, îi obosesc pe cititori cu fragmente între ghilimele, citate, replici etc. Eu vă recomand şi vă îndemn să lecturaţi cartea. Veţi descoperi singuri rarisimele mijloace de investigaţie, calmul până la extremis, truda revărsatră în literele de tuş, negru sau albastru, ale autoarei.

Mihaela Dordea sfidează timpul şi mesajul din conţinut nu este arestat de barierele convenţionale sau de conjunctură. Personajele ei se mişcă lent, festina lente, chiar cînd sunt mai tumultoase.

Dresoarea, autoarea, se implică foarte subtil în biografiile zeilor cu sau fără armuri ai cărţii. Nu forţează nota niciodată. Din eleganţă nu iubeşte pe pe nimeni, în special, şi îşi dojeneşte eroii în egală măsură. Nici vârstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie şi nu poleieşte gratuit pe nimeni cu aur. Predominant în conturarea personajelor sale este realul, ficare personaj cu diamantele ascunse în profundius.

De unde această putere, la Mihaela Dordea, să plîngă şi să rîdă, să rîdă şi să plîngă cu o dezimvoltură, desigur, specifică, lângă toţi prinţii de pe scena fără cortină a vieţii ?

Eu, pe această fată dintre metafore aş biciui-o cu multe buchete de flori.

La acest început de mileniu TREI, când se plănuiesc noi măcele mondiale, când strănepoatele Evei l-au speriat şi pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea - şi trudeşte şi scrie şi ne dăruieşte un letopiseţ atât de minunat ! Mi s-ar poticni şi frînge plaivasul dacă n-aş pritoci câteva cuvinte mai acătării despre fata-eroină a scriselor mele de azi.

Cam atâta pun eu pe frontispiciul cărţii pe care o aveţi acum la-ndemână.

Vă previn că metaforele acestui letopiseţ nu le sunt adresate şi delicvenţilor de drept comun ai epocii în care actualmente respirăm.

Şi o ultimă precizare: prin această importantă carte Mihaela Dordea intră în literatura română pe uşa din faţă - şi este foarte bine aşa.

Lectură plăcută tuturor !

 

poet George FILIP

ianuarie, 2010 - la Montreal.

Description