George Filip

 

Mirele zăpezilor din Montreal 

Există poeţi pe care îi încape această lume şi poeţi pe care aceasta îi plesneşte la-ncheieturi. Există unii care iau ninsoarea ca atare şi poeţi care o despică până la ADN. Exilul românesc cunoaşte poeţi remarcabili dar ei nu totdeauna îşi suportă personalitatea şi egoul pronunţat printre străini. George Filip, poetul român de la malul Mării Negre, hăituit de destin şi de comunism la Montreal, în Canada, este un caz cu totul special, un frumos nebun, amalgam mirific de jar încins şi spumă de mare. Nu voi începe să îl laud ca în cărţile de critică, ci am grijă să arunc în el cu pietre pentru că ştiu că din ele îşi va face casă. Nu îl cruţ pentru că ştiu că nu merită. Nu îi place pluşul lingăilor, ci doar barda tăioasă  a talentului nativ. Aşa barbar, suav, dur şi floral, ca o doină tehno, poetul îşi scrie cărţile şi se luptă cu convenţiile contemporanilor aşa cum alţii luptă cu prostia. Cu convenţiile politice, chiar şi cu convenţiile limbii române. E prea direct şi pentru virgule. Aţi văzut dumneavoastră avalanşă cu virgule? Nu, zăpada nu are frazeologie. Are numai înec şi strigăt. Aşa trebuie privit acest poet certat cu toată lumea pentru că e certat întâi cu el însuşi şi, din solidaritate cu lumea o urăşte cu un vitalism şi tinereţe pe care vârsta de om nu i le arată. Destrăbălat ca Esenin, nelegiuit ca Viilon şi poet ca sine însuşi, George Filip ar trece pe toate rugurile vieţii şi prin toate ştreangurile recitându-le până şi criminalilor săi iar apoi plecând cu femeile lor. E un libertinaj care se vede şi în versuri şi în viaţa de toate zilele. E o viaţă trăită în libertatea dorită şi răsfrântă în poezia sa pe jumătate cultă, pe jumătate folclorică, impulsivă uneori, metaforică şi strălucitoare ca luciul apei. Tocmai impuritatea şi imperfecţiunea îl fac un adevărat talent deoarece nu e dintre cei care îşi sug cuvintele din deget să „se ajungă” literarmente, ci un poet de care versul se roagă să fie scris. Paranoic până în pânzele albe, narcisist până la extrem, zilier al cămăşilor de forţă şi al urilor de tot felul, om cu teacă pentru limbă, poetul  e ambasada română a statului Paradox, deşi , când îi telefonezi, răspunde: Alo, aţi sunat la Ambasada Sovietică! Sau îşi pune robotul telefonic să îi recite versurile şi, dacă greşeşte, îl împuşcă. Dar până şi distanţa de la ţeava puştii până la împuşcat e tot un vers. Poetul nu se „poartă” aşa, ci aşa e întocmai cum iarba e verde. E un om imposibil şi un poet care îşi ştie valoarea. E şi profund, e şi inegal, frumoase sunt poeziile sale de dragoste, cele pure şi tăioase. De unde să aibă timp România de poeţii din afara ei, valoroşi, când nu poate sufla drogată de mulţi oportunişti, inclusiv literar, la ea acasă? Dar, cum am spus că nu îl apăr, tocmai pentru că fiind un poet crâncen de adevărat, un poet-verdict, se apără singur, afirm că nici el nu face tot ce ar putea pentru aceasta. Nu se căciuleşte. Nu îşi dă jos căciula de pe creştet nici să îi tai capul. Bine că nu e turban! Se şi joacă, e şi cuţit în spinarea tuturor, nu ştii când mângâie, când loveşte. Se înţelege că vorbind astfel despre om vorbesc despre poezia sa, pentru că, în acest caz, nu se diferenţiază deloc. Amândouă sunt un uriaş ghem de contradicţii, care acum te poate înjura şi care tot acum te ia în braţe sau îţi dedică un poem. Vina cea mai mare care nu i se iartă acestui formidabil entertainer e talentul care îi dă libertatea să fie aşa. Între poeţii din Montreal, talentaţi şi zdraveni, George Filip e unul special, e un demon, un om de care te temi în autobuz şi pe stradă, ca şi în cărţi. Chiar şi trotuarul trece pe celălalt trotuar când umblă el pe stradă, într-un adulter al bordurilor deflorate. E de temut, e de iubit. E un monstru de poezie şi un animal care consumă hârtie. Dacă sunteţi slabi de înger vă recomand să lăsaţi această carte din mâini sau dacă sunteţi cardiac să staţi cu nitroglicerina alături. Sau nu, la cât e de exploziv poetul v-o asigură el. Altfel nu îl puteţi înţelege. Într-o epocă ar fi trecut drept eretic, în alta drept duşman al poporului. De atunci călăreşte ruguri şi le stinge inconfundabil, veţi bănui cum. Însă  scapă mereu cu viaţă. Şi cu operă în plus.

 - Dar unde sunt zăpezile de altdată?

 - Ei bine, ele s-au mutat acum la Montreal. Poetul George Filip le este mire.

Darie Ducan

 Si toamna vine ...

 

 Poeme

 

NEŞTIUTA, NEOSTOITA ARDERE

Mihaela Dordea

 

…sunt arderea de-o clipă/o aripă de-albastru;/nu prigoniţi femeia/şi nu daţi foc la astru…”

Citesc, citesc şi raza înserării îmi alungeşte gândurile ca pe nişte fâşii ascuţite, unul prin celălalt, şi încă unul, şi altul care se insinuează în lumina asfinţitului către dimensiunile în care se orânduieşte existenţa şi îmi spun, fără să vreau, în pauze mici, ca o înghiţitură de apă când gâtul ţi se usucă de arşiţă:au mai rămas… câte minute, câte secunde până ce orizontul se va dezbrăca uşor-uşor de soarele, izvor de lumină adăugat vieţii izbucnită în flăcări? Şi nu bag de seamă cum se lasă noaptea decât atunci când strâng pleoapele şi literele-cuvinte rămân în adâncul lor ca o lumină fierbinte, între ţărmuri suprapuse. „sunt ardere/eşti ardere-suntem/incandescente flăcări/spre marele blestem..”(Despre ardere).

Am în mână Cartea. Cu „C” mare. Cartea care îmi aduce acum, după atâta amar de vreme de când l-am cunoscut pe Poet, pe George Filip, răspunsul la câteva întrebări pe care i le-am pus obsedant de fiecare dată când am scris despre el şi mi-a răspuns doar pe jumătate. Răspunsuri la întrebări pe care mi le pun şi eu adesea şi vi le puneţi şi voi, atunci când vremea trece şi parcă intri în panică pentru că nu ştii dacă viaţa ta, dacă trăirile tale chiar au existat, dacă tu chiar eşti tu, cel cu care ai făcut cunoştinţă într-o viaţă de om. Care sunt hotarele, limitele între a fi şi a şti că eşti? Şi unde se află infinitul tău?

George Filip s-a născut la hotarele a două infinituri. Este rezultatul aproape matematic al deplasării pe orbită a unui punct care jalonează atât dinspre interior  spre afară cât şi dinafară spre interior. Şi asta o face permanent. În cel mai recent volum de poeme ”ŞI TOAMNA VINE …”semnat de George Filip, îl simt adâncit în transcendenţă până, aş zice , într-a noua treaptă a percepţiei unde zvârcolirea de suflet, această mişcare de geniu, atinge ultima valoare sub zero şi apoi revine la cea pozitivă, atingând celălalt vârf, în timpul subţire ca o bucată de mătase ce  nu se poate , însă, sfâşia în bucăţi.

se zbat în obscur ideile/de geniu din rădăcina plăpândă/de dincolo de timpul de azi..”(Spre Golgota).

Parcurg , adâncită în poemele „grele”, adânci idei filozofice, născute din trăiri, din stări, din momente dramatice de viaţă, din frumuseţi, din iubiri pierdute, iubiri regăsite, şi o ultimă lumină de suflet, Măriuca lui, a Poetului. Şi nu ştiu cum aş putea să dau cuvântului meu valoarea aceea care se simte ca o rădăcină adânc crescută înlăuntrul unei părţi de univers care i-a fost acordată Poetului şi de care, iată, aflu acum, cu certitudine, că este conştient de ea. De aceea, glasul meu rămâne ca un clopot fără limbă, purtând în pântec sunetul ca pe un făt nenăscut, pentru că eu, nu pot decât să înţeleg, dar nu ştiu.”blazoane, incerte blazoane/pe culmile lumii cazoane/ca hărţile false am fost/la ţărmul hipnotic şi-agnost…”(Regina credea).

Găsesc aici, în acest volum, un fel de sfredel străpungând un timp ce pare rarefiat strămutându-şi efemeritatea în cantitate materială, contrar felului în care este zugrăvit, uşor ca o aripă de fluture. În poemele din acest volum, bunul şi răul,  agonia şi extazul , durerea şi fericirea momentului stau ca nişte păsări gemene în acelaşi cuib. Aici, păcatul şi virtutea sunt libere să coexiste, dar ura pare a nu se fi inventat, doar istoria este ca o presimţire analogică în condeiul unui zeu exilat.”fug din mine/strig din suflet/spre idei/mai transparente/demascat printre destine/de incertele-mi amprente…”(Din eul).

Citesc şi încep să mă tem pentru că versurile Poetului mă trimit într-o stare de translaţie şi frica de „sens” îmi blochează reacţiile. Dar îmi fac curaj şi citind înţeleg că trebuie să trec dincolo, acolo unde existenţa pare mică, atât cât e un vad de trecut cu pasul. Îmi suflec „sufletul” şi păşesc. Şi ce credeţi că găsesc dincolo?! Grădini imense de stări, de sentimente, mese încărcate cu concepte de soi, lacrimi şi zâmbet, dar altfel de lacrimă şi altfel de zâmbet. „îmi cântă florile/şi se mai tem supuşii/când nu le dorm/în lacrimă Iisuşii…”(Dezleg).

Reflexele sufletului, orizont interzis realităţilor noastre , poate prea dure? Şi mă întreb, doamne câte întrebări!- dacă acum, după ce am citit aceste versuri, aş mai putea trăi, aş mai putea muri fără acest sâmbure de gnoză sădit în mintea mea, înlăturând pentru o clipă germenele instinctului ce părea să îşi multiplice la infinit, indivizibilitatea primară?

Poetul îmi induce ideea de viaţă prin fiecare vibraţie de suflet, dar îmi pune şi problema morţii şi caut prin ungherele jocului ale cărui reguli Poetul le fixează fără drept la replică, şi iată că aflu un infinit atât de simplu încât simt că am învins teama de ea, de moarte, într-un fel de ceremonial ca o adiere binefăcătoare pe fruntea obosită şi mă simt toropită de această binecuvântare până când un fulger  deschide o nişă şi mă reîntreb: dar ce…? „Diana mea bănuitoare/în agonie mă seduce/atomul ei infim de soare/îmi ţine echilibru-n cruce/şi trece lebăda prin somnul/risipitor precum tămâia;/dormiţi c-un ochi deschis spre Domnul/vecia nu-i a nimănuia…” (Cântecul lebedei).

Şi toamna vine … în neştiuta, neostoita ardere.

Om de povara prefata

MIŞCAREA POEZIEI CLASICE DIN BALCONUL MODERNITĂŢII

În panoplia editorială a lui George Filip, scriitor cana­dian de origine  română, se află 28 de înscrisuri, tipărite, ma­joritatea dintre ele (17) în ţara de origine, şi prea puţine (11) în ţara de adopţie, al cărei cetăţean a devenit.

Cercetând îndeaproape indicatorii listei De acelaşi au­tor, ataşată volumului Om de povară, din 2010, o primă obser­vaţie se formulează, aproape de la sine, tinzând spre o sociolo­gie emergentă a tuturor dizidenţilor români. Cât au fost în Ro­mânia, au publicat puţin, parcimonios  (pentru G. Filip  - 4 ti­tluri). Dar tirajele cărţilor semnate de ei au fost mai mult decât mulţumitoare, aş zice … întregitoare pentru profilul lor de scriitori. După aceea, adică după Evenimentele din ’89, circui­tul de expresie, comunicarea ca atare, libertatea de transpunere a unei gândiri libere i-au condus pe scriitorii autentici la oglinzi retrovizoare, în care introspecţia rămâne prioritară. Decelarea propriilor  valori literare obligă la o altă turnură, necenzurată, la foarte mulţi purtând însă stigmatul politicului, care numai modelator nu este!

Scriitorul George Filip şi-a asumat o biografie contorsi­onată, mai cu seamă cât a stat în România, ca după aceea să rătăcească în mod vizionar, ba prin Germania, ba prin Franţa, ca, în cele din urmă, să rămână într-un popas prelungit (peste 27 de ani) în Montréal (Canada). Mirajul scrisului l-a plasat într-un fel de tangaj lexical, încât s-a trezit în braţele lui Circe, fără să-şi mai devoreze timpul doar pentru întoarcerea în Ithaca. El a devenit un Ulise, navigând pe mările poeziei uni­versale - greceşti, franceze, engleze şi, prin ricoşeu, în lecturi fundamentale, începând cu Pindar, Alceu, Sapho, Shakespeare, Victor Hugo, chiar Goethe.

Ultima identificare a scriitorului de la Weimar are rele­vanţă în suferinţele tânărului Werther – la George Filip, în de­monul iubirii împlinite, dar şi eşuate, prin nepotrivire de vârstă, de rang nobiliar - dar şi în cugetările lui Faust privind reflecţi­ile despre existenţa umană, ca în final să se constate că doar munca, lumina adusă ori produsă de aceasta biruie ori câştigă în frumuseţe. La urma urmei, fericirea totală a gândului, din­colo de verbele esenţial existenţiale - a fi şi a avea, se com­pune din clipe ale spiritului care depăşesc momentul prin re­velaţie.

Ei bine, George Filip a frecventat aproape în taină pe clasicii lumii între care situează convingător pe autorii români, pe care nu puţini străini îi apelează (rar de tot sau niciodată). Cu voite poncişe la adresa acestora (ba chiar a unor confraţi care şi-au uitat programat „pe ai lor“), George Filip publică volumul Om de povară. Prin această carte, se face trimitere la imaginea poeziei trainice, care durează numai prin muncă (ade­sea sisifică) hărăzită să întreţină flacăra talentului (Vezi o primă explicaţie a ilustraţiei de pe coperta I. În cazuistica lui egocentristă, George Filip nu se socoteşte titan, nici geniu, dar celebru, mai mereu. Altfel, în retorica sa - de familie, de stradă, de cenaclu, de boemă, de taifasuri mondene, limbajele sale sunt fie obişnuite, la cineva căruia-i place viaţa (pentru el, fie trăită şi nu doar degustată ori mângâiată de circumstanţă), fie ironice ori cu trimiteri la formulări fără perdea).

Am redescoperit stratul de mitologie în multe versuri pe tema iubirii, a mediului acvatic, a suferinţei prometeice pe alta­rul poeziei şi parcă imaginea luptătorului care nu vrea să mai participe la lupta dintre giganţi ca Atlas, când vine vorba de mecanismele supremaţiei în lume, atâta timp cât avem cuvântul ce ne stăpâneşte în toate credinţele pământului. În acest punct nodal al gândirii stă romanticul ce nu admite că modernitatea, fie şi în poezie, se cu­vine socotită singura existentă aflată în paza cuvintelor de pre­tutindeni. Şi astfel versurile din volum sunt calate pe un cla­sicism supravegheat cu asupră de măsură. Mai toate poemele mi-au apărut ca o descindere (era să scriu descălecare) din foarte multe creaţii româneşti. Ca să nu spun ca o fraternizare peste timp, ori ca o aşezare la rând în camera circulară a teme­lor, motivelor, simbolurilor ş.a. folosite de poeţii de pe vremea lui Eminescu (ante sau post), până la Macedonski, Arghezi, Ion Barbu, Al. Philippide, Nichita Stănescu, Labiş, Ioan Alexandru, Marin Sorescu. Ba până şi Topârceanu, M. R. Paraschivescu.

Credoul suprem acordat poeziei, ca unei fiinţe stipendi­ate sau alarmate de autor, rămâne în vremuri de restrişte frate, părinte, iubită, îndreptar de cultură reală, menită să ne bucure şi, uneori, să decidă în numele nostru. De aceea, există multe variante de artă poetică în această privinţă. Iar ca să ne con­vingă de convertirea sa într-un Cicerone al frumosului estetic, George Filip compune numeroase poezii pe tema mitului oglinzii.

Două poeme care drapează volumul  Om de povară se intitulează Punct cardinal şi Era poeţilor. Poate şi caracterul italic al textelor să contribuie în mod substanţial, aş scrie spec­taculos, la mesajele incitante pe care le degajă fiecare poem în parte, dar şi laolaltă. Primul, într-o cadenţă de minunat metro­nom lingvistic, lăsând ca titlul să fie explicat de la sine prin re­petiţia voită a primei părţi - la o bătaie de arc. Iar partea ul­timă, reprezentată doar de un termen. La primul versul, se nu­meşte … cuvânt. La ultimul vers, el este … Prohod.

O apropiere  a celor două cuvinte, perfidă, creează o notă clară de reflecţie despre ipoteticele teme … lirice pe care le va dezvolta întreg volumul. Ele sunt pornite spre exponenţialul din următoarele cuvinte, în ordinea propusă de autor: amor, Pământ, izvor, părinţi, avere, arginţi, putere, scandal, regină, banal, rugină, câmpii, frumos, copii, Hristos, idei, Irod, acei.

Ca formulare, Era poeţilor se prezintă drept o parabolă predistă la era ticăloşilor. La conglomeratul perturbator al po­liticilor de pe glob, poetul îşi ridică al său glas, cu vibraţii de acuze, din ţesătura cărora se degajă ideea de linişte, de umani­tate. Pământul  e gata, eminescian vorbind, să scape din scripe­ţii vieţii, într-un haos incomensurabil, pentru totdeauna. George Filip se rosteşte constatativ în finalul poemului: „Terra-n ago­nie, iar noi o vrem fecundă / când  vânzătorii lumii doresc să ne-o ascundă. // planeta se-nvârteşte cu blânzii-i precupeţi; tul­burătoare vremuri: incandescenţi poeţi.“

Vrem, nu vrem, întregul poem este unul de atitudine, degajat de exponenţialele Pământ, putere, scandal!

Pe de altă parte, poetul, cu norme estetice, învăţate din clasicismul de odinioară, şi dezvoltate admirabil, încât adesea ai impresia unei pastişe, atât de reverbatorii şi sumative refe­renţiale, se arată într-o modernitate tot mai despletită şi greu de înţeles, la foarte mulţi convivi ai scrisului. Numai astfel se poate explica de ce poetul George Filip scrie şi modern, post­modern, postpostmodern, transmodern, ş.a.m.d., în suita de determinări atât naţionale, cât şi europene.

Tot volumul - şi nu numai acesta! - aproape că nu vede (ori nu vrea să vadă!) tipul de poezie cretă de canadienii pur sânge. Căci există zeci de antologii ale acestora, care, s-o spu­nem, încearcă să-şi găsească o identitate, un specific, în Qué­bec, despărţindu-se creator de camarazii din ţara Franţei.

Şi totuşi, zice George Filip: scrisul poeţilor români, pe mine m-a format şi m-a păstrat în avangarda vieţii, iar acum, vârsta mea biologică descoperă noi valenţe stilistice ale aces­teia. Poetul este obsedat de rotund, de oval, aşa cum Nichita Stănescu era de cerc.

George Filip dezvoltă foarte multe arte poetice; de la Horaţiu, la G. Călinescu, auzim destule texte clamate. Citim la autorul nostru: „şi George Filip, într-o zi, / desigur îşi va duce clipa, / aşa cum i s-a poruncit: să stea de vorbă cu Santipa“. (Epilog).

În aceeaşi linie tematică a lui pantha rei, o strofă Din oglindă II: „clopotele-n Lună sună – a colind. / tinereţea-mi doarme încă-n fân. / şi din oglinzile lumii constat / că sunt me­reu cu o zi mai bătrân.“

În ciuda restricţiilor pe care le impun prozodiile de tip clasic, autorul are năravul povestirii prin multiplicatul şi nara­tiv. Mai mereu, el se plasează funcţional, dar tot de atâtea ori este lăsat să existe ca-ntr-o poveste gen Halimá, o dulce amă­gire de a prelungi viaţa cu ajutorul cuvântului.

Dacă sintaxa discursului lirico-narativ se arată exactă şi logică, în fond, curgătoare spre o cadenţă motivată, îmbinarea unor cuvinte altfel decât ne-am aştepta, conduce la metafore şocante, de tip revelator. Ele ne deschid alt orizont de gândire faţă de cel aşteptat: rază de enigmă, grota de virginitate, bale­rina de fum a plecat la dentist, leşul silabei, psalmii de zăpadă, lupi de întuneric, altar zidit între mătănii, rug de răzbunări, de atâta drum mi-a ruginit aripa etc.

Epitetele şi personificările ies frecvent la drumul mare al rostirii sau la o cotitură: plânge între degete ghitara, ochiul spre-ndoială se răsfrânge, stau doar cu mine între gânduri ş.a.

Un fapt extraordinar de important pentru poezia română s-a petrecut odată cu apariţia noilor generaţii de scriitori după 1990. Dacă multe direcţii de afirmare, uneori zgomotoase, au apelat la impudoare, dezlegarea unor limbaje din cotidianul imund sau rămânând pestilenţial, sexometric, freudian, cu tot dinadinsul, în care rolul inconştientului ţine hăţurile exprimării, clasicul a ieşit mai luminos, statornic în ceea ce se construieşte până atunci. Revitalizarea unor categorii estetice – frumosul, graţiosul, urâtul – promovate în întreaga Europă – de la Ch. Baudelaire, Macedonski, până la avangardişti gen Tzara sau simbolişti ca Bacovia, Ion Minulescu, Ion Vinea îşi găsesc fructuoase ecouri la conaţionalul nostru George Filip. „La răsă­rit bate o tobă-n Lună, / Cu oase din scheletul unui cal. / Gările albe tainic se-mpreună, / Cu ochi setoşi, în falsul carnaval.“ (Sens). În altă ordine de idei, grotescul şi urâtul, înaintea lui Arghezi, l-am întâlnit la Hasdeu.

Sunt zeci de cuvinte, luate separat, prin identitate se­mantică, ori care au alcătuit sintagme impunătoare, care respiră odihnitor în versurile lui George Filip.

În poezia Seceta, Nicolae Labiş se regăseşte prin ca­denţa celor patru catrene, ca şi prin cuvintele din strofa a treia: „vin zorii din râuri de sânge / pe ape morgane trec grele corăbii / s-adape pământul - şi setea / ce arde în oameni şi vrăbii.”

În linia frondei asumate faţă de contemporani, nu numai români, sau canadieni, afirmaţi sau nu, având ori nu stea în frunte, George Filip reabilitează tema erosului, în permanenţa lui de veacuri, a libidoului, nu descărnat ca la mulţi postdecem­brişti (poeţi, prozatori, dramaturgi), ci elegant, fiinţa iubită fi­ind înnobilată de fiecare poem în parte. Nu în puţine cazuri, prin invocarea unei băuturi alcoolice, recheamă numele lui Fr. Villon, al lui Esenin, ori al oricărui artist din familia lui Cha­gall.

George Filip, printr-o policromie lexicală, atent studi­ată, îşi impune câteva autoportrete în cheie realistă, după mo­delele Rembradt sau Baba. Desigur şi pentru că vârsta biolo­gică îl obligă să stea mai puţin pe meterezele vieţii vivante şi să-şi caute, fie şi matein, sabine, faustine, gândindu-se la deloc întârziatul Caron. Reproduc doar două strofe (din cele şase) reunite sub titlul Urma poetului: „ a trecut prin deşertul oceanic / ca pescar vătămat de iubiri / ce-n năvoade a prins nostalgia / şi schelete de mari ne-mpliniri // câte-odată poetul coboară / pe această planetă – la voi. / recită, ne înjură şi pleacă - / poate e înger, poate-i strigoi.“

Ca orice ortodox român, venit pe lume din zona Mării Negre (Tuzla natală şi astăzi l-a chemat să-i pună nimbul Cetă­ţeanului de Onoare), George Filip nu este bigot, dar sprijină religiosul când în tăcere, când mărturisit în piaţa cetăţii, dovada evidenţiindu-se prin zeci de creaţii prezente şi în volumele an­terioare. Nu de puţine ori, el se arată răzvrătit în linie arghezi­ană, tinzând spre un păgânism (totuşi) temperat. Oricum, este meritul poetului de a include cugetarea religioasă, cu toţi facto­rii care o promovează, în marea filosofie a gândirii umane.

În această mare temă, poetul face loc literaturii conturată prin trăi­rile concentraţionare, care i-au fost hărăzite nu ca inele de lo­godnă, ci ca belciuge şi botniţe, aflându-se şi el „cândva“ după gratii. Spre edificare, transcriu două strofe din poezia Visele (prima şi ultima): „Pentru ce umblăm de suflet goi? / Spune ce e dorul ancenstral / Şi ghiceşte care dintre noi / Râde dintre zo­dii criminal…? // Raza … şi speranţa încă trează, / Caravana de leproşi mi-o pasc / Spre livada albă-verde, unde / Mi se pune număr să mă nasc.“

Încă două strofe din poemul Femeia din cer: „de unde să mai fur scări de nisip? / pe-ndelete, îţi voi povesti dimineaţa! / tu nu vezi? M-au tratat roşu pe piept. / şi sper să mă dezlege vântul şi ceaţa. // ca o surpriză – privesc în oglindă! / e un semn de nădejde – un semn că exist / chiar pe meridianul din creşte­tul meu / oamenii mi-au bătut piroane de Crist.“

Postmodernismul, mai mereu o formă de-a-ndoaselea a modernităţii – o altă mişcare de a defini ceva care să convină contemporanilor – a făcut mult caz, în detaşarea sa de antece­sori, nu numai prin tectonica din pagină, ci şi prin abuzul de cuvinte cu emanaţie puturoasă (inexistente, nu în totalitate, şi în creaţia lui George Filip), ca şi prin înşiruirea de neologisme, care mai de care fără noimă. Nu aşa se schimbă o paradigmă!

Şi la acest capitol, veteranul într-ale poeziei clasice – după el şi durabile – vine cu excelente implanturi de cuvinte care aerisesc sensuri, stabilizează gânduri şi impun idei. Iată doar câteva: implozii, indolentă, abisuri, dileme, involte, fior­duri, hibernal, adiacent, intuiesc etc. Ele rotunjesc mai ales idei în textele care propun arte poetice – despre creaţie, iubire, viaţă.

În schimb, cantabilitatea mai tuturor textelor poetice din volumul Om de povară cunoaşte alerta frumosului în ritmurile folclorice, ori în poemele de tip ţigănesc, atât de impunătoare prin Garcia Lorca sau M. R. Paraschivescu. Faţa poetului Filip, în această ordine de idei, este a trubadurului ori a fiului risipitor care s-a-ntors acasă pentru a-şi lua un alt set de cuvinte să plece în lume.

O admirabilă  răstălmăcire a mitului zburătorului, de la Ion Heliade Rădulescu citire, descoperim în Descântec: „fată mare – fir de busuioc / adunat din roua dimineţii, / poartă la ureche, ce noroc / tainic îi descântă firul vieţii. // nopţile de taină nu le ştii… / când bocesc ursitele-n descântec./ fir de bu­suioc pălit târziu / fata mare poartă Luna-n pântec.“

Printr-o viziune de geometru, putem stabili (dacă nu cumva s-a şi făcut undeva, la români) interferenţele dintre des­cântec şi blestem (ca-n cercurile secante). Aşa că blestemul nu mai este pentru fată mare, ci pentru femeia care a trişat. În strofa a patra din poezia Blestem, femeii de năravuri … uşoare i se adresează direct: „Tu să zbori din păcat în păcat, / Umbră pe umbră crescută înalt. / Eu să miros a fruct de bărbat / Având rădăcinile în celălalt.“

După lectura fidelă a poemelor existente în volumul Om  de povară, autorul George Filip îşi confirmă statutul cre­atorului de referinţă, posibil de a fi reperat astfel, atât în Ca­nada (adoptivă), cât şi în România (originară). Cultivarea poli­valentă a multor specii literare, componente ale liricului clasic, nu lasă deloc impresia unui scriitor conservator, neizbutind să se afilieze celor moderne, atât de tulburătoare în spaţiul româ­nesc.

Domnul George Filip, având largă deschidere spre lexicul cu etimologii traco-ilirice, romane şi dacice, nimbează cuvintele cu nuanţe particulare şi registre de cantabilitate aparte. În această privinţă, el rămâne un virtuoz.

Idei, fapte personale, lecturi în cheie umanistă, viziune modernă, cultivată temeinic, aproape ardeleneşte, sunt atribu­tele poetului vizionar, fără ostentaţie sau trufie.

Pe linie maternă, canadianul de astăzi, românul de ieri, purtând acelaşi nume – George Filip, îşi revendică pulsul literar din creaţia lui Octavian Goga. Nu este nevoie de o analiză în retortă, ca să se observe direct reverberaţia (uneori) a limbaju­lui celui care a publicat şi volumul Cântece fără ţară (1916).

 Marian Barbu

Aprilie 2010, Chicago (Algonquin)

Era poetilor

STILISTICĂ PE CONT PROPRIU
10 marginalii critice
 
1
 
Varianta în limba română a volumului Era poeților, (căci există și una în L. franceză, deja tipărită în 2011), sub-intitulată „miniantologie lirică”, propune multe fațete lirico-epice ale creației lui George Filip, pe deplin format ca scriitor recunoscut.
 
Poetului, Canada i-a conturat și impus definitiv des-tinul literar, asigurându-i un orizont cultural stenic, subli-mat și exprimat exemplar în acest volum. Sutele de meta-fore, nu întotdeauna încălzite la clasicismul aristotelic, izbutesc precum lipitorile să se agațe de multitudinea sensurilor primare ale cuvintelor și să ricoșeze precum gloanțele trasoare pe alte direcții decât cele așteptate. Rezultatul se găsește în lumina imediată, dacă platforma de receptare o și asimilează,persistența ei rămânând de durată. Mai cu seamă, când George Filip, incomodul în comunicarea cotidiană, tête à tête, transformă, adesea magistral, șocant, barbar chiar, tăria sevelor din uzul limbii vorbite, în distilării moderne de toată frumusețea.
 
În majoritatea acestor scurtissime formulări, într-o stilistică proprie, se află întreaga lui originalitate, inconfundabilă.
 
Ele sunt trebuitoare, nu numai în planul de suprafață, ci și în cel de adâncime, de unde iradiază discursuri de excortă ale unicatului și, poate, ale irepetabilului.
 
Descoperim aici, în astfel de formulări oximoronice, biciul de aur al poetului, prin care își mângâie contempo-ranii cârcotași ori opaci la înțelegerea și „pe dedesubt” a liricii scriitorului montrealez.
 
Rămâne demn de semnalat că producerea nu este un scop în sine, ci doar un mijloc de comunicare al ființei creatoare. Interiorul acesteia este mereu frământat de întrebările trinității psihologiei existente. Când toate compo-nentele se unesc sub faldurile unui cuvânt și, prin atașa-ment, acesta vine lângă altul congener, se trece de meta-foră (de regulă, revelatorie, mai puțin plasticizantă), se pro-duce oximoronul.
 
                                                           2
 
Configurația poemelor de rezistență se definește prin acești indicatori stilistici, numiți metaforă și oximoron. Ei zburdă din poem în poem, purtând parcă o togă de„prinț nebun al marilor migrene”.
 
Poemul din care am desprins autodefinirea lui George Filip – Popas în delir se arată de o stringentă mo-dernitate. El reânviază, în maniera clasicismului, dialogul dintre poet și sinele său. În același timp, în plan artistic, dar și ideatic, se coboară până la Glossalui Eminescu și a predecesorilor filosofi, chiar dincolo de ei ori Biblie, cași până la urmașii care, instinctiv, au cantonat în spațiul aceleiași idei.
 
Componența lexicală a textului deconspiră trimiteri spre Bacovia (ninge, grinzi), Fănuș Neagu (oameni nebuni), Pincio, Tradem (urlă gerul), Eminescu (... dar ia și bea răcoare/ spre amurg/ nu te hlizi la secolii ce curg/ se-ntorc/ înfricoșător), Adrian Păunescu (e seară – pe planetă ning/ fiori ...)
 
Când se adaugă și accentul de tip oratoric, pre-supunând alternanțe de ton, pentru persuasiune, ca indi-catorii stilistici enunțați să aibă vizibilitate în audiență, se realizeazăsemnificații în primă instanță și simboluri pe măsură.
 
Iată o posibilăinterpretare, începând de la titlul poemului. Termenul popas are o concretețe arhicunoscută; alăturat (aparent forțat, fără... voia lui, dar a creatorului, da!) lui delir (nu à la Marin Preda!), ar constitui două uni-versuri ... paralele. Poetul a apelat la un ... neflexibil în(care indică, întotdeauna – după opinia filosofului C. Noica – in-trarea într-un univers, într-un spațiu interior. Dintrodată, enunțul din titlu s-a transformat într-un provocator gând de procesare a semnificațiilor ce se degajă ipso facto. Adică, dintr-o aparent pedestră formulare, suntem chemați la un jubileu al sensurilor de idei, pe care numai rafinații le pot decoda.
 
În fond, poetul a constatat o stare de fapte reale, de care el, primul, s-a tulburat, și vrea ca toți oamenii pla-netei să fie informați; ca luând aminte, ele să nu mai fie înmulțite. Chiar numele lui Hamlet se cere transformat într-un plural pilduitor, devenind un fel de Big-Bang al fricii.
 
În această ordine de observații, transcriu, pentru motivare, partea finală a poemului, cu vizibile trimiteri spre rădăcinile de idei ale poemului eminescian, plonjând în lu-mea contemporană nouă: dar ia și bea răcoarea spre/ amurg/ nu te hlizi la secolii ce curg/ se-ntorc hamleții/înfricoșători:/ e seară – pe planetă ning/ fiori...
 
Deci, o stare de grație a cugetării personale, trans-misă confratern în numele lui a fi.
 
Tonifiantă și alarmantă constatare pentru existența în faptă a lui freedom și peace, din zilele noastre!
 
Poemul face parte din literatura de baricadă, lite-ratura cetății. Ea a fost inaugurată de romani, trecută spre romanticii europeni, în primă fază, cu prezențe citabile în arealul francez și românesc, apoi preluată unilateral de su-prarealiști și ridicată, prin doctrinele despre absurd, spre confuz și epicizare (ca în lirica americană, gen Carl Sand-burg sau Ginsberg).
 
3
 
Între ofertele lui eu („Eul meu incert”), personalizat în multe oglinzi... literare (în niciun caz, unele de tip ve-nețian!), se găsesc zeci de poeme (A). Se înțelege căele includ și toate substitutele persoanei întâi (singular și plu-ral). Se știe că o asemenea afișare în texte, indiferent în ce gamă sunt redactate, face parte din... literatura subiectivă, a biografismului.Ar fi o contradicție în termeni, când știm cu toții că lirica are în prim –plan pe eu subiectiv. Numai căacesta, prin contaminare cu epicul – tu, el (ea)/ voi, ei (ele) -  și-a adjudecat și o prezență narativă,datorită formelor artistice de exprimare ( B).
 
Așadar, la George Filip, întâlnim și persoana a treia vorbitoare, ca și generalizantele imparțiale „seștie”, „se zi-ce”, „se cunoaște”; fie că sunt în text, fie că li se subân-țelege prezența (C).
               
Fiecare A, B, C comunică în plan informal, estetic și de durată, ca oricare dintre analiști/analizatori să deducă, pe contpropriu ce crede de cuviință.
 
Metodele de receptare (dacă sunt!), în orice împre-jurare,rămân pur subiective, ca și scopurile urmărite.
 
Succinte exemplificări, doar prin titluri (dar nu ex-clusiv)
 
A. Nebănuit miracol, Presimt eu, Vin eclipse, Doină finală, Hingher („înfășurat în pelerina urii/ îmi caut de o viață de-ale gurii/ însă găsesc doar arșiță sau ger/ dar sunt viclean și dur ca un hingher/ și-atunci, când vreau să-mi potolesc nesațul/ mă duc prin mahalaleși-ntind lațul”).
 
Creația ca atare se înscrie programatic în ceea ce în simbolism a fost atribuit poeților decadenți sau poeților blestemați. Sensul determinanților nu este nicidecum peio-rativ, ci este doar o altă formă de manifestare a esteticului.
 
Alte titluri: Trece trenul, Văd lumina, Fântânarul, Sunt ocrotit.
 
Mai de stare civilăsunt poemele: Stimate Om, 22 Martie, Un os, Poză cu iapă.
 
B. Fără trup, Din pupilă, Tulburătorul vis, Dum-nezeuș.a.
 
C. O statuie (excelentă),Omul (trimitere spre mitul lui Cainși Abel), Ploile (izgonirea din rai),Cu sepia (potopul lui Noe), Să ning (mitul apocalipsei), Homo sapiens (im-plicarea unui eu eruptiv în microgrup; satirăîmplinită: „doar eu – un vacarm de vendete”).
4
 
Respectând  compartimentarea  propusă de autor, desprindem o temă generoasă– iubirea. Ea are valențe ac-centuat lirice, sentimentale,  pentru ființa iubită (a), cuvios obiective, cu iz religios, când se aduce taina despre Maica Domnului (b), remember natural (ca la Eminescu), când copilăria i se luminează poetului drept nostalgie ce reverbe-rează peste timp (c); tot la c s-ar putea încadra minunatul poem, dedicat balerinei Magdalena Popa.
 
a) Maria („vreau săîncepem în doi/ o viață fru-moasă/ am să te botez Maria/ bine-ai venit”), Dragă Maria, La nunta noastră (încă o autodefinire: „un metafizic sunt – pe verticală/ sunt sigisbeul altor multor sorți/ sub o egidă guvernamentală”), Toamnele dăruite, Cruce de veșnicie.
 
b) Sfânto – Maria („Te rog să nu spui nimănui/ că Ți-am pus sufletul în testament/ și să le spui cugetătorilor/ de timp/ că n-am ocărât pe măsura lor”), Dans printre pe-tale,  Fecioara din polen, Sărutul Sfintei Marii.
 
c) Fata dobrogeană, tuzlencei Maria Idu, poemă de aducere aminte a unei iubiri juvenile care, iată,reverbe-rează până la vârsta senectuții poetului. Limbajul este gin-gaș,mărinimos, încărcat de evlavie duhovnicească, pură.
 
5
 
Între temele care au consacrat poeții de referință ai lumii, reținem pe cea a umbrei. Ea a devenit emble-matică pentru literatura medievală a Europei,  prin întoar-cerea către miturile Greciei antice. De la Dante, la Virgiliu spre Goethe.
 
George Filip o cultivăcu dezinvoltură, adesea, în derizoriu; deci, el operează o desacralizare (Umbre). Uita-rea („umbra coboară din trupul de Om/ și mi se face covor la picioare/.../ vreau s-o cinstesc – în vreo crâșmă/ să ne o-menim – ca acasă”)aduce aminte de Esenin.
 
Noapte imaginară califică mai bine fantezia mo-dernă a poetului care i se alătură, peste timp, lui Nichita Stănescu și întregii lui generații. Cu toții căutau să se des-partăgrabnic, categoric, de jugularea politică a proletcul-tismului. Oferim doar o strofă a lui George Filip, fără a-i da alte conotații stilistice, măcar cuvintelor din fondul prin-cipal: „O stâncă verde zace-n strălucire/ îmi taie drumulșarpele de casă/ ochiul de veghe-i plasă pescărească/ tim-pul se-ngroapă-n propria-i melasă”.
 
Grădinar face trimitere de departe la Nichita Stă-nescu, cel din Nesomnul cuvintelor.
6
 
Intitulată Facerea, toată creația motivează elegant ideea poeziei ca joc, prin cantabilitatea expresă imprimată colindelor de iarnă. Miza este auditivă, de vibrație imedi-ată.
 
În aceeași tonalitate situăm Vestirea (cu vizibilă i-ronie jucăușă: „Poate ne-am iubit o clipă/ și-ncă, poate, ne iubim,/ Dar mă doare în aripă/ glonțul din nevelerim”), Foaie verde, Nunta de piatră.
 
7
 
O altă temă...domestică, să-i zicem, ar fi cea des-pre părinți și copii.
 
Ochi ceresc are deconspirată iubirea pentru mamă și pentru tată, starea socială în care i-a lăsat, amintind de Coșbuc (în tonalitate metrică) și de Octavian Goga.
 
De altfel, toate literaturile lumii au în centrul lor figurile luminoase ale părinților.
8
 
Din câmpul de metafore, adevărat opiu baudela-irean pentru George Filip, „am cules” doar câteva care vor-besc de la sine, când șăgalnic, când crispat, când provo-cator (cel care le ia spre folosință știe mai bine, analizându-le în angrenajul gândirii proprii). Ba, autorul însuși se auto-definește:  „năprasnica mea fantezie/ m-aruncă în mlaștini cu stele”.
 
Adăugăm câteva dintre aceste perle de fixare a stilisticii: „pădurea visărilor mele”, „chiar ceasul e bătrân de atâta timp”, „sămânță de trădare”, „ruginiți sunt nuferii și ceața”, „Biserica emigrației/ plutește pe-un ochi/ - din mila lui Dumnezeu”,„delirul de confesiuni”, „aripa de soa-re”, „săbii de rugină”.
 
Din rândul personificărilor, dincolo de posibile ur-mări prin confirmarea stilului : „șerpii calmi te mângâie pe glezne/ lupii-ți râd prin ochii de tăciuni/ mieii îți vorbesc de semne –astrale/ peștii-ți cântă psalmi și rugăciuni”, „ne ar-de ca pelagra flămândă,umilința”, „și gerul schingiuie ora-șul/cu sânge rece, de barbar”, „Numai toamna simt că sunt apatic”, „Afară urlă gerul printre grinzi”, „Vino cu buza, rupe–mă–n petale”, „ceartă-i, Doamne, bucuria”, „pe pris-pa casei stăcopilăria”.
 
La granița dintre personificare – metaforă, prin transfer către simbol: „zeghea vieții mi-a rămas mică” (Să demasc).
 
Un flirt stilistic între sinecdocă și metonimie sem-nalăm în poemele Să medităm, Remember, Tocmiri, Avem de murit ș.a.
 
Simboluri moderne, de mare rafinament ale gân-dirii: „vând prin lume cercuri paralele/ radical din UNU e stupid” (În sens invers).
 
Ca poet de baricadă, scrie apăsat despre „șobolanii trădării” și „câinii credinței/în pragul rațiunii berbere” (Spre Golgota).
 
9
 
Ici-colo, aripa ocrotitoare a marilor spirite mai pi-cură(fulgurant, cum altfel?!) sau prin trimiteri subtextuale în versurile lui George Filip. Mi se pare că este un semn de mărturisire deschisă despre ucenicia lui la curțile imperiale ale poeziei românești. El însuși a devenit astăzi scriitor de încredere al limbii române.
 
Un portret rembrantian, ori à la Corneliu Baba (și câți alții din branșă) și-l face autorul în poemul Din oglindă (I) (deh, mitul oglinzii, contaminat cu clasicul eu/ alter ego. La noi, a se vedea poeme în consens la Grigore Alexan-drescu, Eminescu și Ion Barbu).
 
Alți pastori lirico-epici:
 
Tudor Arghezi. Poemul Stimate Om are conotații politice, accentuând însă cultura religioasă în manieră ar-gheziană,pamfletară: „mă vopseai cu aură/ de crez/ răsfoind prin Bibliile sfinte/ am jurat să cred/ și să cutez ...”.
                George TopârceanuDoinăfinală. („bătrânul Cro-nos fuma pipă/ regina își dresa delfinii/ poetul curții avea gripă/ visau morgane – beduinii// amurgul, broaștele, vi-oara/epave, năluciri, bidoane/ microbii, Hipocrat, gargara/ soldați, păduchi, învinși/ galoane”)– un derizoriu hazliu, gen spectacol de revistă.
 
George Bacovia – Ucideți plumbul, La lumânare.
 
Octavian Goga – Nunta de piatră (amintește de Lae Chiorul, ca și de atâtea romanțe; George Filip aude inte-riorul cuvintelor muzicale).
 
Dimitrie Stelaru – Așa a fost atunci („Atunci trecu poetul fărăghete”).
 
Alexandru Macedonschi – Oratorul, Ardere („Sunt ardere,/ Ești ardere – suntem/ Incandescente flăcări/ Din marele blestem”).
 
Marin Sorescu  - „păianjenul pe raza Lunii/ se suie ca pe-un fir de-al său”.
 
Adrian Păunescu - numai în poezia de cenaclu! Ea trebuia vorbită printr-o anume ritmicitate, în tonalități muzicale de ghitară, în grup sau amplificată. O strofă de excepție, din multele create în aceeași direcție, aparținând poeziei De vânzare („Democrație la pilulă/ Planeta noastră e o piață/ Iar vreme, cred, că am destulă/ Să fac risipă și de viață”). Încă două titluri din aceeași stirpe: Toamna prințului, Tocmiri.
 
Paul Verlaine – „ Dar nu te-neacă lumea în pă-cate/ cu șiruri  aurii, verleniene”.
 
Fr. Nietzsche –Zeul cel mort.
 
Ilogicul din absurdul de tip modern, mai apropiat de Urmuz, decât de unul din piesele lui Eugen Ionescu (Cântăreața cheală, Scaunele), îl regăsim detașat în poemul Relativ (în ciuda presupusei satire):„zidiți abatoare pe Soa-re” sau „mocirlă de vaier”; o trimitere nefastă, în același poem: „prin datini au curs/ camarazii”(sic!).
10
 
Dintre foarte multele autodefiniri ale poetului George Filip, creatorul de largi universuri, am ales-o pe ur-mătoarea pentru veracitatea conținută: „vino iar cum te știu - / cel puternic/ înger pământean/ cerul dansează prin poduri/ - nemernic/ iar eu presimt că mă scurg/în pământ”.
 
Calm și rațional totodată, întârziat pe deplin în lim-ba română de acasă, puterea de sinteză a lui George Filip din Canada impune convingător o efigie a personalității sa-le. Datorită ei, și-a marcat viziunea: când terestră (poduri), când cosmică(vizibil mișcătoare – cerul dansează).
 
Iar el însuși presimte alunecarea spre ... Hades (mă scurg/ în pământ).
 
Este și aci o clară tendință de actualizare a vi-brantuluiși solemnului heraclitian Panta Rhei. În context, o asumare demnă, nu răzvrătită!, a biografiei pământene, care, în timp, va aluneca în legendă și mit („și am circulat prin timp ca o legendă/ pân-am plătit cea mai spurcată – amendă:/ eram bătrân, în ultima mea gară./ pierdusem trenul și ploua... pe afară”. - Trece trenul); (În primăvara mea eternă/ vreau nemurirea să o spintec” – Fântânarul).
 
Conștientizându-și posteritatea, peste legendă și mit, George Filip se rostește vizionar : „nu-i întunericul gro-ta eternă” (...) „în sfera gândului sunt doar un psalm”. (Zeul cel mort).
 
Mai vivant spus, căzând în sus prin cântec și cuvânt!
 
Aferim, George Filip
 
Marian Barbu
2 – 5 aprilie 2012, Montréal